Dacă scrii o analiză a cărții Anomalia (L’Anomalie), a autorului francez Hervé le Tellier, nu ai cum să nu faci eroarea atribuită în general filmelor, adică un spoiler. Mai mult, dacă realizezi și un interviu cu autorul cărții, ar fi absurd să nu pui întrebările care să țintească punctele cheie ale cărții. Asta s-a întâmplat în cazul de față. Deși sunt sigură că, oricâte secrete am divulga pe parcursul interviului, curiozitatea de a citi acest roman tot rămâne. În primul rând pentru că, dacă l-ai început, nu-l vei lăsa din mână. Sigur, pot fi subiectivă, dar cartea domnului Hervé le Tellier a câștigat premiul Goncourt 2020. Volumul în limba română a apărut la Editura Pandora M, în colecția Anansi World Fiction, în traducerea Mădălinei Ghiu.
Romanul are o construcție, așa cum spune și autorul ei, Hervé le Tellier, bizară. De fapt, senzația cititorului este aceea că citește mai multe mici romane, până la un anumit capitol, când totul se schimbă la 180 de grade. Aflăm poveștile unor personaje (povești extrem de minuțios relatate, detaliile fiind foarte importante pentru partea de final a romanului), apoi, în urma unui zbor cu avionul, existența personajelor este dedublată. Și de aici, de fapt, romanul începe să-și contureze concret intriga.
Mai exact, povestea este centrată pe un zbor Air-France, pe ruta Paris-New York, cu plecare pe data de 10 martie 2021 (adică, la momentul scrierii articolului de față, în urmă cu două zile). Avionul are 243 de pasageri. Înainte de aterizarea la New York, avionul trece prin turbulențe de coșmar, la propriu, (termenul exact din carte este cumulonimbus, adică o formațiune de nori denși), dar nu se prăbușește. 106 zile mai târziu, același avion Air-France, zborul AF006, cu exact aceiași pasageri la bord, cere permisiunea să aterizeze la New York, pe aeroportul J.F. Kennedy. Urmează apoi să afli că de fapt totul ar putea fi o dublură a realității, dar într-un mod pe care nici măcar mințile strălucite ale științei nu o pot explica. Singura soluție de avarie este aplicarea protocolului 42, și el o eroare în sine, pentru că nu pleca de la nimic concret, ci era doar un protocol scris în grabă de doi experți cu propriile povești de viață (bine argumentate de autor). În orice caz, dedublarea unui avion, cu pasageri cu tot, la trei luni distanță, creează la nivel politic, religios, mediatic și în rândul experților în științe un haos total. Toți trebuie să explice inexplicabilul, de la președinți de stat (președintele Macron și matematicianul lui cu broșă sub formă de păianjen, probabil Cédric Villani, un președinte al Chinei, un președinte nenumit al SUA care spune Great job! – știm cine), până la experți în matematici și probabilități, care vorbesc despre găuri negre, fotocopieuze și simulări informatice, și reprezentanți religioși, unul mai înverșunat ca altul împotriva posibilității ca omenirea să fie doar un program pe un computer.
Narațiunea este superb condusă de Hervé le Tellier. Un arc narativ puternic, nimic nu rămâne neargumentat, ești prins în țesătura asta uriașă de povești de viață și întâmplări stranii și sfârșești prin a-ți pune inclusiv tu, cititorul, tot felul de întrebări, dintre care, cea mai neașteptată este: Oare sunt real? Sau doar o simulare computerizată? Așa cum o spun și experții din carte care studiază fenomenul: De ce nu am fi în era Descartes 2.0? Adică „Gândesc, deci sunt o simulare computerizată”. Personajul Victor Miesel este foarte important pentru construcția romanului. Le Tellier folosește în cazul acestui personaj procedeul mise en abyme. Victor Miesel scrie, în paginile cărții Anomalia, o carte numită chiar Anomalia și, ca și cum asta nu era suficient, cartea ajunge pe lista premiului Goncourt. Victor Miesel, cel dedublat, află că el însuși, autorul cărții, se sinucisese. Dar tot el este în viață și se bucură de celebritate. Și aceasta este doar una dintre „întâmplările” nefirești întâlnite în carte.
Hervé le Tellier este de formație matematician. Este membru al OuLiPo, Ouvroir de Littérature Potentielle, din care au făcut parte și Georges Perec, Italo Calvino, Raymond Queneau. La finalul romanului L’Anomalie (Anomalia), le Tellier folosește motivul unei caligrame. Lipsa literelor – astfel încât mesajul devine ambiguu – îl poate duce pe cititor cu gândul la Dispariția, cartea lui Perec, o carte din care lipsește complet litera E (de altfel, una dintre cele mai folosite vocale în limba franceză). Ar putea fi doar o speculație, însă domnul Hervé le Tellier este un scriitor oulipian complet, cel puțin judecând după volumul L’Anomalie (Anomalia). Romanul Anomalia, cel care i-a adus premiul Goncourt, respectă (o spune chiar domnul le Tellier în interviul de mai jos) câteva condiții ale spiritului OuLiPo. Vă las pe voi să le citiți.
Interviul a fost realizat pe 9 martie. Mai jos, un preview video și apoi interviul integral, tradus. Lectură faină!
The Blue Shelf: Când am citit romanul dumneavoastră, Anomalia, am realizat că am citit de fapt mai multe romane într-unul singur: un roman polițist, un roman psihologic, o poveste de dragoste, chiar mai multe, o carte distopică-roman de anticipație etc. Cum v-a venit ideea unei cărți atât de complexe, în care să combinați atâtea genuri literare?
HERVÉ LE TELLIER: De fapt, nu este o carte complexă, ci mai degrabă o carte aşa cum o proiectasem eu în minte, cu multe personaje. Făcusem în mod clar această alegere: să aibă multe personaje şi, în acelaşi timp, să folosesc artificii literare, astfel încât lectura să fie uşoară. Bun, faptul că am decis să asociez personajele unor genuri literare diferite mi-a uşurat din start sarcina. Aşa că am început prin a scrie mai întâi mici romane, romane pe scurt, pentru fiecare dintre personaje. Oricum, ideea dublului am avut-o în minte de la început. Cu fiecare capitol, există un nou roman care se deschide, noi relaţii între personaje care se conturează. Şi pentru fiecare personaj am ales momente precise pe care le-am subliniat, amintiri emblematice pentru fiecare dintre ele. Blake, de exemplu, îşi aminteşte prima sa crimă, apoi câinele strivit cu maşina, şi aşa decurg lucrurile pentru fiecare personaj, poveste după poveste. Iar astfel, în mintea cititorului se conturează imagini concrete despre întâmplările şi amintirile personajelor. Aşa că nu este neapărat greu să scrii un roman cu multe personaje. Apoi, normal, se ridica problema cum anume să gestionez situaţia dublurilor. Dar nici aici nu a fost greu, deoarece personajele pe care le alesesem acopereau o sferă uriaşă de posibilităţi de acţiune. Aşa că, ulterior, reacţii precum colaborarea, ura, eliminarea, comparaţia, sacrificiul, toate aceste elemente fixau foarte bine sistemul de apărare al fiecărui personaj în faţa dublului său. În fiecare dintre cazuri, trebuia ca situaţia să aibă explicaţii logice: de ce un anumit personaj îşi acceptă dublul, de ce un altul decide să-l elimine. Cum e cazul asasinului plătit care îşi ascunde identitatea şi care nu acceptă să colaboreze cu dublul său, îl elimină, pentru a se simţi din nou liber. Apoi, pentru partea a treia (tot ce povestesc acum nu erau încă scrise, ci doar în mintea mea), trebuia să fac cumva ca întâmplările din carte să fie plauzibile. Şi atunci am ajuns la teoria lui Nick Bostrom – Ipoteza simulării –, o teorie care mi s-a părut interesantă din două puncte de vedere: pe de o parte, ipoteza lui Bostrom ridică multe întrebări despre realitatea lumii şi, în al doilea rând, merge în paralel cu situaţia personajelor mele. Când ai creat nişte personaje, ele trebuie să existe cu adevărat. Ce mi-am dorit a fost ca, în final, să îl incit pe cititor la o reflecţie, în timp ce eu, autorul, să reuşesc să-l conving că a citit o poveste adevărată. În mintea mea, a existat un fel de oglindă între teoria simulării şi felul în care cititorul pătrunde în poveste, pentru că, la final, acesta se poate întreba şi el: Eu exist cu adevărat? Dacă personajele despre care citesc sunt simulate, atunci poate că şi eu cel care citeşte despre ele sunt tot o simulare. Deci am avut în minte acest tipar al oglinzii.
The Blue Shelf: Povestea este construită pe multe planuri, istoriile personajelor – cei 8 pasageri ai zborului Air France pe ruta Paris-New York – sunt foarte bine conturate, iar intriga se schimbă în așa fel încât cititorul se trezește în fața unui roman page turner (practic nu te poți opri din citit). Ați avut vreun moment când ați spus: Stop! E deja prea mult! E prea complicat, sunt prea multe personaje, o să-mi pierd cititorul?
HERVÉ LE TELLIER: Da, sigur că m-am gândit. De altfel, am şi renunţat la câteva personaje. Erau mult mai multe. Am renunţat la ele pentru că situaţiile lor ar fi trebuit să fie descrise mult prea complex. Am să vă dau câteva exemple. Aveam un personaj, un câine, care călătorea în avion, într-o cuşcă. Şi, evident, s-a dedublat şi el. Pentru acest câine, situaţia era de nesuportat, să îşi vadă dublul. Aşa că am înlocuit reacţia câinelui, situaţia lui, cu cea a lui Blake. Blake a devenit animalul care ucide un alt animal. Apoi, un al doilea exemplu, aveam un personaj, o doamnă bătrână, care suferea de Alzheimer, şi care s-a trezit faţă în faţă cu dublul său. Dar boala o făcea să fie complet contrariată de dublul ei, nici măcar nu realiza că, de fapt, este faţă în faţă cu ea. Ce vedea era doar o doamnă care avea aceleaşi amintiri ca ea. Dar cum, din cauza Alzheimer-ului, memoria recentă nu prea exista, ultimele trei luni nu însemnau mai nimic pentru ea, nu-şi amintea nimic din urmă cu trei luni. Dar am decis să renunţ la personaj pentru că situaţia creată ar fi transformat boala Alzheimer într-o comedie, Or, Alzheimer este orice, mai puţin ceva despre care să râdem. Sigur, poate ar fi existat momente amuzante în carte, dar ştiu ce înseamnă Alzheimer, mama mea a avut aşa ceva, şi refuz să tratez un astfel de subiect în glumă. Un al treilea personaj era un transsexual care, în decursul celor trei luni, îşi schimba sexul, din bărbat în femeie sau invers, dar am decis să renunţ la personaj pentru că este un subiect destul de complicat pentru a fi tratat pe scurt. Oricum, nu îmi dădeam seama cum ar reacţiona personajul pus în faţa dublului său, care îşi făcuse deja schimbarea de sex. Apoi, mai era un adolescent rebel, care era în conflict cu părinţii săi, dar care nu suporta deloc situaţia creată. Şi apărea problema dublului, adică să se privească detaşat, el pe el, în conflict cu părinţii, ceea ce adolescenţii rebeli nu prea fac, nu prea privesc dincolo de ei. Am renunţat şi la el. M-am oprit deci la 8 personaje, destule, dar am fost convins că îl vor capta pe cititor, pentru că le caracterizasem pe fiecare dintre ele într-un mod clar, îi puteai distinge după vârstă, comportament, culoarea pielii, sexualitate, viaţă socială, poveşti proprii, deci erau uşor de identificat. Nu aveai cum să te rătăceşti printre poveştile lor. În plus, le-am ales nume şi prenume care să-i particularizeze. Când spui Blake, da, posibil să te gândeşti la un asasin plătit. Numele sunt adaptate în funcţie de viaţa personajului.
Descartes 2.0 : Gândesc, deci sigur sunt o simulare computerizată
The Blue Shelf: Intriga romanului este construită în jurul avionului Air France care, ca urmare a unui fenomen complet bizar, ajunge să se dedubleze. Apoi totul se petrece în jurul unui (să-i spunem) vid temporal, care conduce la o suită de întâmplări complet aiurisante pentru personaje. Ați știut de la bun început că veți construi romanul în jurul acestui vid temporal?
HERVÉ LE TELLIER: Nu este chiar un vid temporal. Dacă acceptăm ideea că ar fi un vid temporal, atunci am vorbi mai degrabă despre teoria găurii de vierme. Această idee potrivit căreia.. Bun, deci avem o gaură de vierme, ne plimbăm prin ea, dintr-un timp în alt timp. Călătorim în timp, da? Or, ideea mea nu era asta. Proiectul meu era mai puţin interesat de acest vid temporal şi mai mult de teoria simulării computerizate, adică: un program decide ca un avion (creat deja într-o simulare computerizată) să se dedubleze trei luni mai târziu. Şi aici mă interesa şi reacţia societăţii, a civilizaţiei, puse în faţa unui eveniment de necrezut, aproape imposibil de acceptat. O astfel de posibilitate, această teorie, necesită apoi răspunsuri ştiinţifice, iar civilizaţia trebuie să ofere răspunsuri cât mai logice; concluzia fiind că dacă ni se întâmplă asta, atunci înseamnă că trăim într-o simulare computerizată. Efectiv, există acest fenomen dublu, care, desigur, este îngrijorător. Ce ar însemna asta? Că dacă mă doare, de exemplu, un deget, de fapt nu e un deget biologic, ci unul perfect virtual. Şi totuşi eu resimt durerea, nu? Dacă ne îndrăgostim enorm de cineva, mult, ce mai contează dacă acea persoană – cu ghilimelele de rigoare – este reală sau virtuală? Noi nu conştientizăm, suntem incapabili să ne dăm seama dacă într-adevăr realitatea este sau nu virtuală. Am fi precum nişte personaje într-un joc video, ele nu ştiu că sunt personaje într-un joc. E un gând ameţitor, destul de înfricoşător, dar, în cele din urmă, nu este o ipoteză imposibilă, adică…Chiar zilele trecute am citit un articol despre această posibilitate a simulării computerizate, posibilitatea fiind undeva la 50%. Asta înseamnă foarte mult. E enorm! Practic, există o şansă din două să fim parte a unei simulări. E teribil, nu? Dar, chiar şi aşa, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. În sensul că şi dacă am fi o simulare computerizată, pământul tot poluat este, noi tot suferim, tot ne naştem, tot murim, tot întâlnim pe cineva cu care facem un copil, un copil care este rezultatul îmbinării a două coduri genetice, care ar putea fi şi ele făcute de un program, în fine, nimic nu ar fi imposibil. Sigur, fiecare om analizează cum vrea, este ceea ce numim un experiment mental. Asta fac şi eu, le propun cititorilor să se întrebe Şi dacă totuşi…dacă totuşi suntem o simulare? Repet, asta nu schimbă nimic, şi dacă este virtuală, planeta tot suportă consecinţele încălzirii globale, poţi avea oricând un accident de maşină – simulat -, dar de murit tot mori. În prezent, nu există experimente ştiinţifice care să permită să verifice dacă suntem sau nu simulaţi şi oricum programul de simulare computerizată ne-ar oferi răspunsul pe care vrem să-l auzim, şi anume că NU suntem o simulare. Atât de simplu e.
„L’espoir nous fait patienter sur le palier du bonheur. Obtenons ce que nous espérions, et nous entrons dans l’antichambre du malheur.” – L’Anomalie
The Blue Shelf: Ideea principală a cărții este dedublarea. Sigur că ne vom gândi la Rimbaud (Je est un autre), la povestea fantastică a lui Maupassant, Le Horla, la Dostoievski. Dar, spre deosebire de ei, în cartea dumneavoastră, dedublarea trece dincolo de granițele individului. Dedublarea provoacă o reacție în lanț nu doar în viața protagoniștilor, ci și în societate: la nivel politic, religios, în lumea științifică, în media, la TV etc. În ce măsură ideea aceasta a dedublării a fost o provocare pentru dumneavoastră?
HERVÉ LE TELLIER: Nu a fost chiar o provocare, dar mi-am pus întrebarea cum ar reacţiona societatea la un astfel de fenomen (dedublarea – n.red.), cum va reacţiona societatea din cartea mea, confruntată cu dedublarea a 243 de persoane. Mai întâi m-am axat pe cum vor reacţiona personajele dublate unele faţă de altele, apoi m-am întrebat care va fi reacţia la nivel global, la nivel religios, ştiinţific, politic. De altfel, în carte, politicienii habar nu au cum să reacţioneze şi tot ce decid – iar aici sunt multe ecouri în situaţia actuală provocată de Covid – este că de fapt nu ştiu ce să decidă, astfel că fiecare trebuie până la urmă să găsească singur o modalitate prin care să se adapteze la o astfel de situaţie. Pentru mine, înainte să scriu cartea, era foarte important aspectul colectiv, felul în care societatea va reacţiona la un aşa fenomen şi cum, la nivel global sau individual, se va ajunge fie la uitare, fie la delir. Bun, dacă nimeni nu înţelege nimic, nimeni nu găseşte nicio soluţie sau răspuns, atunci fiecare găseşte el singur o soluţie şi-şi continuă viaţa. Nu s-a schimbat nimic, nu? Pentru că, până la urmă, doar 243 de pasageri sunt direct implicaţi, restul de 7 miliarde de oameni, nu. E teribil dacă ne gândim la modul în care societatea ar putea fi rezultatul artificial al unui program, într-un timp şi el fictiv. La un moment dat, în carte, unele personaje se întreabă dacă cei 50 000 de ani care au trecut de la omul de Cro-Magnon au existat sau doar s-au petrecut în interiorul unui computer. Ar fi posibil, nu? Computerele au capacitatea să-şi încetinească singure ritmul pentru ca oamenii să se poată juca pe ele. De exemplu, dacă jucaţi un joc pe calculator, personajele din joc ar putea să câştige de fiecare dată. Orice joc jucaţi, computerul poate juca de zece ori mai repede decât orice jucător. Deci computerele au această calitate de a-şi ajusta viteza. În sensul ăsta, ne putem imagina că timpul unei simulări computerizate este foarte scurt, de fapt. Pe când, dacă ne gândim la omenire în ansamblul ei…La un moment dat, pe pământ trăiau 100 000 de oameni Cro-Magnon, apoi, timp de secole, erau 40 de milioane, apoi, la 1900, cred că erau deja un miliard şi jumătate de oameni. Deci să simulezi, timp de 50 000 de ani, miliarde de oameni!? M-am gândit că e interesantă această teorie a distorsiunii temporale şi să îi fac și pe cititori să se gândească că timpul, aşa cum îl percep, ar putea să nu fie aşa cum pare. Felul în care fiecare dintre noi percepem propriul nostru timp este o experienţă individuală. Fiecare percepe o secundă în propriul mod. Deşi, atunci când ne uităm la ceas, ora este aceeaşi pentru toţi. Dar timpul personal este perceput diferit. Aşa că ne putem întreba: un animal percepe timpul ca mine? Mai ales un animal de pradă. Un ghepard, de exemplu, care reacţionează într-o manieră incredibil de rapidă atunci când îşi vânează prada, percepe secundele la fel ca noi? Cineva care este foarte inteligent percepe lumea cu o viteză a minţii mai mare decât un om care e foarte prost? De aceea insist pe felul în care ne raportăm, în maniere personale, la ideea de timp. Iar aceasta este problema pe care şi-o pun personajele în Anomalia. Dar, subliniez din nou, Anomalia este un roman construit în jurul a trei întrebări fundamentale – pentru mine, cel puţin -: Ce este esenţial pentru noi? Din moment ce personajele dedublate se interesează mai puţin de aspectele materiale şi se axează mai mult pe probleme sentimentale, ceea ce contează în final, nu? În afară de Blake, asasinul plătit, toate celelalte personaje îşi pun întrebări legate de iubire. Adică întrebări care au legătură cu relaţia lor intimă cu ceilalţi. A doua întrebare care mi s-a părut esenţială este: Existăm cu adevărat? Care este raportul nostru cu realitatea? Iar a treia chestiune este legată de noţiunea de metaroman. Am scris un roman în care mă adresez concret cititorului abia la final, altfel, romanul are o liniaritate clară. Doar la final avansez opţiunile de interpretare care există, abia la final îi sugerez cititorului că da, poate completa fiecare un final, aşa cum crede. Aceste trei chestiuni mi s-au părut esenţiale pentru romanul meu.
„Un pesimist adevărat ştie că e deja prea târziu pentru a fi pesimist”
The Blue Shelf: Pentru că aţi vorbit despre finalul romanului, m-am gândit la Victor Miesel personajul, traducător şi scriitor, care, bun, se schimbă mult de-a lungul romanului, sunt chiar trei Victor Miesel, iar Victor Miesel de la începutul romanului este pesimist pentru că spune „un pesimist adevărat ştie că e deja prea târziu pentru a fi pesimist”, iar la final, avem un Victor Miesel care vorbeşte despre speranţă. Dumneavoastră, monsieur le Tellier, de care parte sunteţi? Mai degrabă de partea acelui Miesel pesimist sau al lui Miesel optimistul? Sau și unul și altul?
HERVÉ LE TELLIER: Cred că Miesel este pesimist în toate variantele sale. Există trei Victor Miesel. Un Victor Miesel letargic, un Victor Miesel care se sinucide şi un Victor Miesel pe care zborul respectiv nu l-a traumatizat, dar care află că el de fapt e mort. Cineva mi-a sugerat faptul că Miesel este anagrama de la Méliès. Iar pentru francezi, Méliès este cineastul filmelor fantastice. N-ar fi absurd să spun că poate în mod inconştient l-am ales pe Méliès, instrumentul magiei, omul iluziilor. Aşa cred că am ajuns fără să-mi dau seama la numele Miesel, eu chiar cred în mecanismele mentale cărora le cădem pradă fără să ne dăm seama. Spuneam că sunt trei Victor Miesel, toţi pesimişti, şi de altfel este şi un pic felul meu de a fi. Dar eu sunt mai degrabă de partea pesimiştilor pe care eu îi numesc deziluzionaţi, adică cei care îşi dau seama că cea mai eficientă metodă prin care să fii pesimist cu succes este să arunci pesimismul în derizoriu. Să nu mai crezi că lucrurile sunt chiar atât de importante. Sigur că viaţa e importantă, sigur că iubirea e importantă, dar importanţa nu trebuie niciodată supraestimată. Şi chiar dacă par importante, inclusiv lucrurile lipsite de o încărcătură simbolică, ideea este să nu te ataşezi prea mult de ele, să nu le supraestimezi. Până la urmă, ultima variantă a lui Victor Miesel întâlneşte dragostea. E fericit, a ajuns şi oarecum celebru, chiar dacă este o celebritate destul de ironică, pentru că i-o datorează unei cărţi pe care nu a scris-o, – deşi a scris-o, dar totuşi n-a scris-o – (cititorii vor înţelege jocul de cuvinte când vor citi romanul Anomalia – n.red.). Şi ajunge într-un raport straniu cu lumea complet absurdă în care a ajuns, dar măcar nu mai resimte presiunea simbolică de a scrie o carte, pentru că deja a scris una care a avut succes şi care se numea Anomalia. Şi mă gândesc acum că romanul meu a avut succes, la fel cum Anomalia, cartea personajului meu Miesel, l-a avut…Miesel este deziluzionat, cum spuneam şi, spre finalul cărţii, chiar dacă pare vesel, veselia lui este un mod de a lua în derâdere viaţa. Chiar dacă şi-a găsit dragostea, chiar dacă are o situaţie stabilă, nu se lasă păcălit, nu e naiv. Şi mie îmi place foarte mult această idee, de a nu fi naivi.
Sursă foto: oulipo.net
The Blue Shelf: Faceți parte din societatea OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle). Așa că, pentru dumneavoastră, scrierea unei cărți este, uneori, un experiment; încercați să vă îndepărtați cât mai mult de constrângerile literare. Cât de mult a influențat romanul L’Anomalie faptul că sunteți membru OuLiPo? În ce măsură găsim în acest roman puțin din Perec, puțin din Calvino, puțin din Queneau?
HERVÉ LE TELLIER: Dacă mă gândesc bine, sunt toţi prin carte. Adică, există o frază a lui Raymond Queneau ascunsă printre rânduri, apoi este începutul unui text de Georges Perec într-una dintre scenele petrecute în hangar, unde sunt duşi pasagerii. Şi, sigur, mai este şi experimentul literar al lui Italo Calvino din Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Doar acestea. Ce vreau să spun este că romanul meu nu este Perec-ian, sau în stilul Calvino sau Queneau, ci este o carte cu o construcţie bizară, dar dacă există motive pentru care este un roman oulipian, atunci acestea sunt de fapt trei constrângeri literare pe care le-am respectat. Prima este felul în care am ţesut intriga, structura intrigii cuprinde fire de culori diferite, fiecare aparţinând unui personaj şi unui gen literar anume. A doua constrângere are legătură cu felul în care am construit începutul capitolelor, care sunt ca începutul unui nou roman. De exemplu, în partea a treia, începutul unui capitol despre Victor Miesel, în care acesta stă pe faleză, este o copie a unui pasaj din romanul lui Romain Gary, Promisiunea zorilor. Dacă punem paragrafele unul lângă celălalt, se văd asemănările. Şi este la fel în cazul multor capitole, al căror început este un fel de decalc, nu doar ale unor pasaje din cărţi care îmi plac neapărat, dar pur şi simplu ce aveam în bibliotecă. Şi m-am amuzat făcând lucrul ăsta pentru că îmi oferea o miză puternică, miza atacului, pentru că începutul unui capitol este foarte important şi, cum aveam multe personaje, începutul poveştii trebuia să fie energic. Am căutat astfel de calcuri pe care să le inserez la început de capitole, dar cărora le-am schimbat complet sensul. Toţi recunoaştem începutul din Anna Karenina, dar, în cartea mea, după câteva cuvinte, nu mai are legătură cu Anna Karenina. (“Tous les bonheurs se ressemblent” – începutul din Anna Karenina / “Tous les vols sereins se ressemblent” – începutul unui capitol din Anomalia – n.red.). Apoi, cea de-a treia constrângere, după construcţia intrigii şi după incipituri, este cea legată de genurile literare. De exemplu, povestea asasinului plătit este scrisă în stilul unui roman noir. Sau altă poveste este scrisă în registrul Chick lit, chiar dacă e un gen discutabil, dar este totuşi literatură şi are unele calităţi evidente. Ei bine, povestea dintre Adrian şi Meredith este un fel de Chick lit. Întâlnirea dintre ei doi este un joc al seducţiei , dar nu le iese nimic niciodată. Este un joc al seducţiei între un bărbat şi o femeie venită din lumea matematicienilor, dar o femeie rebelă, o femeie care ştie că merita să primească medalia Fields, doar că partenerii cercetători i-au furat munca. Apoi, ar mai fi romanul de introspecţie, în cazul lui Victor Miesel, apoi un roman în maniera lui Tom Wolfe – povestea personajului Joanna -, apoi romanul lui Markle, care este un roman al durerii fără sfârşit, al doliului şi, în aceeaşi măsură, al eşecului medicinei. Deci iată, deja sunt 5 genuri diferite…
Echipa Air France, pe data de 10 martie 2021
The Blue Shelf: Se întâmplă ca un scriitor să se atașeze de propriile personaje sau să se recunoască în experiențele lor de viață. E greșit dacă spun că le-ați împrumutat unor personaje un pic din cine sunteți, din viaţa dumneavoastră, din experienţele dumneavoastră?
HERVÉ LE TELLIER: Nu, sigur că nu e greşit. Cred că toţi autorii pun în cărţile lor, în dozaj diferit desigur, o parte din viaţa lor. Eu cel mai mult am oferit din mine însumi, în personajul André. Pentru că tocmai ieşisem dintr-o poveste de dragoste cu o femeie foarte tânără, iar ceea ce trăisem seamănă foarte mult cu povestea scrisă despre André. Mai sunt părţi din mine în Victor Miesel, dar mai degrabă din zona aceasta a cotidianului din viaţa unui scriitor, pe care toată lumea o cunoaşte. Adică să stai aşezat în spatele unei mese şi să aştepţi să vină un cititor, sau să participi la lansări, locuri unde de obicei scriitorii şi cititorii socializează. Acum da, am cititori care vin, dar am trăit şi momente când apăreau 2, 3, hai, 4 persoane, cititori, iar asta nu e grav, aşa stau lucrurile. Bine, lucrurile s-au schimbat de când cu Anomalia, dar am petrecut 30 de ani din viaţa mea de scriitor, stând în spatele unei mese, fără să se întâmple nimic. Este ceea ce trăieşte şi Miesel şi nu e nimic grav în asta. Joanna este o persoană pe care o cunosc, este o prietenă bună, americancă, nu este avocat ca personajul din carte, ci este jurnalistă, o foarte bună jurnalistă şi este genul de femeie foarte bătăioasă. Deci am descris-o în carte exact aşa cum e. Slimboy, personajul, un homosexual din Nigeria, este tot un prieten al meu, doar că nu e nigerian, şi, exact ca personajul, îşi ascunde preferinţele sexuale, este căsătorit cu o femeie, oscilează între două vieţi, una oficială şi una ascunsă. Cred că personajul cel mai îndepărtat de mine este fetiţa de 7 ani, cea abuzată de tatăl ei. Dar, în fond, scopul oricărei ficţiuni nu este să scriem despre personaje pe care le întâlnim permanent în viaţa noastră. Portretul acestei fetiţe a presupus un studiu serios în procesul scrierii, pentru că pentru absolut tot în povestea ei m-am documentat – de aceea sunt şi atâtea mulţumiri la finalul cărţii – am vorbit cu specialişti care să îmi confirme ceea ce scrisesem despre comportamentul acestei fetiţe de 7 ani, abuzată de tatăl ei…Deci de fiecare dată ceream validarea pentru ceea ce povesteam despre un anumit personaj. Şi chiar cred că dacă simţi că un personaj îţi este mult prea străin, e un lucru bun să te documentezi cât mai mult.
The Blue Shelf: La finalul cărţii, există o caligramă, un fel de clepsidră din care se scurge nisipul. M-am gândit imediat la Apollinaire…
HERVÉ LE TELLIER: Sigur, da, doar că o caligramă este, însă, scrisă mai degrabă de mână şi se joacă mult pe spaţiul unei pagini, creează un efect în pagină. În schimb, la mine, este mai mult un efect de dispariţie a unor litere, puţin diferit de o caligramă clasică, dar evident că te gândeşti automat la Apollinaire. În cazul meu, e vorba de un text ascuns în locurile unor spaţii goale.
The Blue Shelf: Este ultima mea întrebare, de fapt, o curiozitate: dacă v-ați găsi în aceeași situație cu aceea a personajelor dumneavoastră din L’Anomalie și ar trebui să vă întâlniți dublul față în față, cum ați reacționa? V-ar fi teamă de dumneavoastră?
HERVÉ LE TELLIER: Nu, nu cred că mi-ar fi teamă. M-am gândit şi eu mult la asta, aşa cum o face fiecare cititor, şi m-am întrebat: Dacă mi s-ar întâmpla mie? Cred că aş fi genul de om care acceptă şi colaborează cu dublul său. Mai mult, sunt convins că ar fi situaţii din viaţa amoroasă pentru care aş lupta mult, fără să ştiu exact cum să rezolv totul. Mai ales dacă aş fi în situaţia personajului Joanna, să realizez că este imposibil să trăim în trei, să trăieşti în trei o poveste de dragoste, asta distruge totul. Mi-aş împărţi cu dublul meu bunurile materiale, pentru a avea ambii un trai decent. Ah, şi, în cazul meu, pentru că am un copil în vârstă de 25 de ani, aş fi fericit să îl impart cu cineva, să nu am doar eu grijă de el…(Râde). :)
The Blue Shelf 