”Un secol de ceață” este titlul ultimului volum semnat de Matei Vișniec, volum apărut de curând la editura Polirom. Așa cum spune chiar autorul, romanul se înscrie în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale de plecare sunt reale. De ce un secol de ceață? Și, de fapt, ce înseamnă această ”orbire” a omenirii în fața istoriei? Veți descoperi în rândurile acestui volum o parte din erorile istoriei de secol XX, dar și felul în care oamenii (simpli țărani sau intelectuali celebri) s-au raportat la sistemul ideologiilor totalitare, unii de-a dreptul orbiți de perdeaua opacă a ideilor impuse, venite de sus (sau de la Răsărit).
Cartea este un bildungsroman, așa cum o spune chiar Matei Vișniec în paginile volumului. Este un roman al creării unor identități, pe parcursul a câtorva decenii, sunt viețile unor personaje care, dincolo de a fi doar protagoniste în propriile vieți, au devenit fantoșe ale sistemelor politice, forțate să renunțe la principii, la credințe, la sistemul de valori. Unele personaje s-au opus sistemului, l-au combătut, și-au croit un drum paralel, ascuns, o viață alternativă. Dar nu toți au reușit, nu toți s-au putut sustrage mașinăriei uriașe a sistemului totalitar.
Găsim în cartea lui Matei Vișniec o imensă galerie de personaje, intelectuali celebri (unii dintre ei deveniți personaje într-un muzeu imaginar, cel al idioților utili), dar și oameni simpli, țărani, trecuți prin războaie și prin ceea ce le-a urmat, târâți, la propriu aproape, prin noroiul deciziilor venite de la partid. Sunt oameni ale căror destine Matei Vișniec le descrie folosind adesea umorul (pentru că nu poți supraviețui unei ideologii absurde doar urmând-o orbește; iar Matei Vișniec excelează aici în a oferi tragediei o doză de absurd, de umor, de hilaritate, atât de oportună în grotescul acelor vremuri). Îl veți regăsi în această carte pe Matei Vișniec dramaturgul. M-am gândit de-a lungul multor capitole din carte la piese semnate de dânsul. ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” sau ”Caii la fereastră”. Sigur că veți regăsi și voi multe dintre motivele vișniec-iene. Acea tușă a absurdului istoric, acel incredibil comic de situație în situații când, de fapt, tragedia guvernează viețile oamenilor. Apoi, există toate acele portrete extraordinar schițate ale personajelor, în scenete parcă special croite pentru scenă. Îmi vin acum în mine Petrică Țofei (supusul resemnat al forțelor care luptă împotriva ”hidrei capitaliste”) sau Arcadie Sclipa, șeful de gară, cel care ar putea susține singur o piesă de teatru în zeci de acte, fie doar și prin relația sa ”sfântă” cu portretul lui Stalin, agățat pe frontonul unei gări de provincie.
Sunt două întâlniri decisive în acest bildungsroman, cea dintre Iosif Vissarionovici Stalin și Hitler la Viena (o scenă imaginată de autor – nu însă fără temei) și cea dintre Tristan Tzara și Lenin (de această dată, nimic nu este întâmplător; dimpotrivă, istoria confirmă această posibilă întâlnire a celor doi la Zurich, în apropierea – și poate chiar la – cabaretul Voltaire). Cele două întâlniri vor fi analizate de-a lungul cărții, iar cititorul va face conexiuni între ”mesajul” acestor două întâlniri hazardat istorice și destinele celor mulți. Ceața despre care vorbește însuși titlul nu este întâmplătoare. Este o ceață care se întinde pe parcursul unui secol, plecând de la ”orbirea” ideologică până la, în plan concret al zilelor noastre, o realitate căreia îi facem față cu greu (în sensul retoricii din spațiul public și al stării de fapt pe care o trăim).
Cartea te captivează prin uriașa panoramă a evenimentelor istorice, dar și prin acest joc al absurdului istoric (personajele sunt înghițite de malaxorul politic – Rinocerii lui Ionesco sunt o referință la care m-am tot gândit -). Există însă și latura autobiografică a romanului, cea care urmărește destinul personal, devenirea unui personaj, în sensul în care autorul creionează în detaliu portretul mamei sale, Minodora, – și nu doar al ei -, existând aici un destin comun al familiei, urmărit de-a lungul etapelor dictate de politica vremii și a urmărilor acesteia.
Atașez aici interviul video pe care l-am realizat cu autorul Matei Vișniec, pornind de la acest roman, ”Un secol de ceață”, iar la final, găsiți și fragmente din carte (recunosc, mi-a fost foarte greu să aleg, cartea este uimitoare, m-aș bucura să aibă cât mai mulți cititori, dar m-aș bucura și mai mult dacă, din paginile ei, ar fi adaptate, pentru scenă, piese de teatru).
Fragmente din ”Un secol de ceață” – MATEI VIȘNIEC
”În timp ce îmi scriu romanul, dialoghez de fapt cu el. Învățăm să ne cunoaștem reciproc. El știe că eu îl consider în mare parte autonom, că îl consider un fel de ființă, o entitate vie. Cum să nu fie un text o entitate vie din moment ce este construit din cuvinte ieșite dintr-o ființă vie? Întotdeauna mi-am propus să ascult energiile interioare ale textelor născute sub mîna mea, din mîna mea, din creierul meu, din ființa mea. De fapt, suntem parțial autorii cărților noastre. Ele se scriu uneori și singure, mai ales atunci cînd știm să le ascultăm vibrațiile. Sunt zile cînd scriu pagini destinate exclisv menținerii dialogului cu romanul meu. Și eu, și el, știm că aceste pagini nu își vor găsi nici un loc în arhitectura cărții. Eu însă știu că numai scriind produc energia susceptibilă de a mă menține în contact cu zvîrcolirile interioare ale propriului meu roman aflat în plină creștere. Este ca și cum aș fi obligat să pedalez pentru a produce electricitatea necesară unei convorbiri telefonice. Cum încetez să pedalez, se întrerupe comunicarea. În acest moment, dintr-un motiv încă vag, simt nevoia să mă întorc la punctul ZERO, la acel punct de unde încep numărătorile în viață. Ceea ce caut eu scriind acest roman se află ascuns probabil și în anii copilăriei. Eu fac parte dintre acei oameni care au avut o copilărie fericită într-un moment cînd se prăbușea de fapt o lume în jurul lor. Ar trebui oare să mă simt vinovat pentru acest lucru?” (”Un secol de ceață” – MATEI VIȘNIEC, editura Polirom, 2021)
”Raport privind nocivitatea ideologică a cailor. În atenția conducerii de partid. Strict secret.
Tovarăși,
În țara noastră sînt peste un milion de cai. Va trebui să punem la punct un plan serios pentru a ne separa de acest animal. Cooperativizarea agriculturii este incompatibilă cu menținerea calului. Calul va trebui să cedeze locul tractorului. Acesta este sensul progresului. Țărănimea va trebui, treptat, să învețe să conducă tractorul și să privească spre viitor. Calul este simbolul trecutului. Calul îl trage pe țăran, din punct de vedere psihologic, înapoi. (…) Psihologic vorbind, calul este un animal reacționar. El amintește nu doar de înapoierea tehnologică, ci și de clasele exploatatoare care se plimbau cu trăsurile și erau pasionate de cursele de cai. Iată de ce imaginea calului trebuie scoasă treptat din memoria colectivă. Sigur, vor rămîne multe statui cu eroii poporului român urcați pe cai. Încetul cu încetul, vom putea proceda la o schimbare și în acest domeniu. (…) Țăranul nu va renunța atît de ușor la proprietatea privată, în ciuda caracterului științific al cooperativizării agriculturii, Iar calul este, pentru țăran, simbolul însuși al proprietății, după cum se vede și din zicale, precum și din cîntecele populare. Ce mi-e drag pe lumea asta, calul, pușca și nevasta. Este suficient să analizăm ordinea enumerării în acest cîntec și avem foarte clară imaginea atașamentului resimțit de țăran față de cal. Pe vremuri, mai existia și această zicală: ”Calul, pușca și nevasta nu se împrumută”. După cum vedeți, calul este mereu pe locul întîi în ierarhia de valori a țăranului. Acum, că posesia armelor de foc este interzisă, pușca iese din joc. Mai trebuie scos și calul. Nevasta i-o lăsăm.” (”Un secol de ceață” – MATEI VIȘNIEC, editura Polirom, 2021)
”Definiția idiotului util, pentru Carlotta, era simplă: nu i se putea atribui acest calificativ decît unui intelectual trăind într-o țară liberă și care, prin declarațiile și prin acțiunile sale, sprijinea un dictator sau o ideologie totalitară. Majoritatea exponatelor din muzeu erau deci legate de oameni care, fără să fi fost constrînși, fără să fi fost amenințați de vreo armă îndreptată spre ei, fără să fi fost șantajați de servicii speciale sau de alte forțe oculte, îl adulaseră pe Stalin, pe Hitler, pe Mussolini, pe Mao, pe Pol Pot, pe Franco, pe Fidel Castro, pe Mobutu, pe ayatolahul Khomeini…Muzeul idioților utili era deci unul axat pe secolul XX, atît de bogat în dictatori și în ideologii criminale, comunismul și nazismul fiind cele două mari ”drame mentale ale umanității”, ca să o parafrazez pe Carlotta Séloron. Dacă materia adunată de Carlotta era impresionant de vastă și de tulburătoare, criteriile ei de organizare a exponatelor mi s-au părut șovăitoare și imprecise. (…) Ori de cîte ori îmi evoca problema criteriilor, Carlotta Séloron mă prindea de braț ca și cum am fi intrat într-un labirint și s-ar fi temut să nu se rătăcească în el și îmi vorbea pe șoptite de parcă s-ar fi temut de microfoane-spion:
– Înțelegi, omul nu este o știință exactă, deci nu avem cum să concepem un tabel periodic al idioților utili așa cum a făcut Mendeleev cu toate elementele chimice. André Gide, de exemplu…Între 1917 și începutul anilor 30 a crezut sincer în revoluția bolșevică. Îl putem deci plasa în categoria idioților utili sinceri. Gide este unul dintre autorii mei preferați, îl consider un mare romancier…Faptul că Gide s-a trezit după 1936 și a criticat monstruozitățile din Uniunea Sovietică îl onorează și mă obligă să-l mut în altă categorie, cea a idioților utili treziți…Louis-Ferdinand Céline, și el un imens romancier, a fost un idiot inutil al nazismului…Numai că de la el nu au rămas probe suficient de puternice că s-ar fi trezit…Marea problemă a idioților utili este că pentru fiecare caz ar trebui să construim o categorie aparte: unii s-au trezit repede, alții foarte încet, alții niciodată. Unii au fost sinceri, alții au fost cinici. Unii și-au făcut ulterior autocritica, alții nu și-au făcut-o niciodată…Quel bordel!” (”Un secol de ceață” – MATEI VIȘNIEC, editura Polirom, 2021)
Piticul cu roaba
”Am tras toți zece la sorți ca să vedem cine începe și, în mod logic, am ieșit eu primul, fiind și primul sosit aici. Deci eu sunt piticul cu roaba. Măsor cam 50 de centimetri și sînt făcut din plastic. Piticii de grădină fabricați din plastic suferă de o teribilă desconsiderare. În primul rînd, că suntem cei mai ieftini. În al doilea rînd, avem un aer idiot. Dacă aș fi fost făcut din lemn, din metal, din piatră sau din porțelan, nu aș fi avut un aer atît de idiot. Din păcate, în lumea noastră, a piticilor de grădină, materia își spune cuvîntul atunci cînd ni se modelează expresia. (…) Grădina în care mă aflu nu este prea mare, dar proprietarul nostru a simțit nevoia să o umple cu pitici de grădină. În total sîntem zece, toți cu privirile îndreptate spre vulcan. Atitudinea noastră este atît de stupidă încît uneori izbucnim în rîs. Dar mai mult de atît nu putem face. Nu ne putem în nici un caz revolta – și, oricum, o revoltă împotriva oamenilor nici n-ar avea sens. Ființa umană s-a pierdut de mult pe sine, nu se mai poate face nimic cu ea.” (”Un secol de ceață” – MATEI VIȘNIEC, editura Polirom, 2021)
The Blue Shelf 