TRĂIND CU ZEII

Lucrul pe care îl remarci imediat în cartea lui Neil MacGregor, Trăind cu Zeii, este faptul că autorul nu încearcă să își convingă cititorii că există un model religios suprem, ideal. MacGregor nu-și construiește narațiunea pornind de la premisa că unele credințe ale omenirii sunt mai însemnate decât altele, mai credibile și, în cele din urmă, mai pacifiste. Autorul face în schimb o analiză detaliată – pornind de la obiecte și momente precise ale Istoriei – a felului în care oamenii s-au raportat și se raportează la sistemele de credință. Un plus al cărții este extraordinara documentare, datorată și faptului că autorul britanic Neil MacGregor a fost, timp de 3 ani, director al British Museum și, timp de 5 ani, director al National Gallery din Londra. Câteva dintre exponatele prezente în cele două spații artistice sunt analizate și în cartea de față; sunt obiecte a căror semnificație este strâns legată de momente istorice care au modelat parcursul religios și sistemul de credințe al unor state.

O altă temă abordată de MacGregor este centrată pe ideea că religiile se raportează la multe dintre problemele la care se raportează și politica. Mai mult, există o legătură strânsă între politic și religios și, adesea în istorie, cele două au exercitat o forță la fel de puternică asupra maselor (prin modalități diferite de comunicare și limbaj specific), promovând sau chiar impunând un anumit sistem ideologic, care – cel puțin în aparență – să le creeze comunităților sentimentul apartenenței la un sistem de valori.

---

---

Religia, așa cum spune MacGregor, nu este însă doar un instrument prin care comunitățile găsesc un punct comun în societate, un sistem ideologic în care cetățenii se regăsesc și după care își ghidează conduita socială. Religia este în aceeași măsură și sursa răului în lume: „Credinţa îi determină pe oameni să se omoare între ei, să detoneze bombe, să pornească războaie şi să-i dezumanizeze pe cei care nu sunt de acord cu ei: aceasta este o problemă gravă. Consider că ar trebui să încercăm să o abordăm raţional, dacă privim credinţa în sensul ei fundamental, acela de consacrare religioasă.”, scrie autorul britanic. Filosoful Anthony Grayling sugerează chiar că, în lumea modernă, religia este o „aiureală bigotă”, în numele căreia oamenii se aruncă în aer unul pe celălalt. Dovezile sunt lesne de găsit; știrile pe care le aflăm zilnic din lume sunt – din ce în ce mai mult – despre acte de opresiune, de cruzime, în numele unei cutare sau cutare religii. Guvernele și-au propus ca misiune deradicalizarea extremismului religios, nu doar în interiorul granițelor proprii, dar și dincolo de ele. Realitatea este însă mult mai grea. O soluție, spune MacGregor, sunt argumentele raționale exprimate cu calm, doar așa putem scoate în evidență erorile inerente credinței. Modelul ar trebui să îi inspire pe oameni să se îndepărteze de ideologiile care incită la violență și să înțeleagă lumea – în diversitatea ei religioasă -, să o accepte și să o tolereze.

• 

„Pentru a fi buni, oamenii trebuie să aibă, mai întâi de toate, ceva ce pot iubi; apoi, le este necesar un obiect al veneraţiei.” – George Eliot

Neil MacGregor abordează tema destul de controversată a religiei, plecând de la evenimente politice care au schimbat soarta națiunilor, fie că vorbim despre Europa sau despre țări din Orientul Mijlociu. Întotdeauna, spune MacGregor, a existat o relație de interdependență între dimensiunea politică și cea religioasă. După Al Doilea Război Mondial, civilizația occidentală s-a bucurat de prosperitate. O prosperitate care a durat decenii. În anul 1957, premierul britanic Harold MacMillan a făcut o declaraţie care a rămas celebră, atunci când le-a spus britanicilor că niciodată nu o mai duseseră atât de bine. Englezii l-au crezut, iar MacMillan a câștigat detașat alegerile. Discursul public era strict axat pe dimensiunea economică, fără nicio referință la religie (așa cum se întâmplase adesea în istorie). Narațiunile bazate pe apartenența religioasă sau excluderea ei (cum este cazul Revoluției Franceze) au fost înlocuite de un discurs pur materialist, motivația fiind aceea că omul modern, în pofida credințelor sale, își poate găsi identitatea, refugiul și speranța, în bunăstarea materială. Lucrurile aveau să se schimbe. Încercările statelor occidentale și ale SUA de a se diferenția categoric de ateismul Uniunii Sovietice, la sfârșitul anilor 50, au dus la schimbări simbolice – dar totuși schimbări – în afirmarea apartenenței religioase:

„Bancnota care reprezintă dolarul american – sau mai precis două bancnote – ilustrează izbitor această eliziune – identificarea idealurilor cu rezultatul lor material. Deşi majoritatea americanilor sunt creştini, Statele Unite au fost constituite pe un principiu fundamental consfinţit prin Constituţie, conform căruia noua naţiune nu trebuie să aibă o religie oficială. Dar, în 1956, într-o încercare clară de a se diferenţia categoric de ateismul Uniunii Sovietice, Congresul a hotărât să utilizeze pe o scară mai largă familiarul motto In God We Trust. Astfel, s-a luat decizia – de un bogat simbolism involuntar – ca această deviză să nu apară pe clădiri publice sau pe drapel, ci pe bancnota naţională. (…) Dezbaterile purtate de „revoluţionarii” anului 1968 erau centrate asupra injustiţiei economice, referirile la Dumnezeu erau sporadice, iar ideea încrederii în el cu atât mai palidă. După prăbuşirea comunismului în Uniunea Sovietică la sfârşitul anilor 1980, s-a instalat un consens aproape general. Conflictul ideologic luase sfârşit: capitalismul învinsese, comunismul eşuase, religia îşi pierduse vigoarea, iar dacă totuşi s-ar fi putut vorbi despre o credinţă – un sistem de convingeri împărtăşite aproape în unanimitate – aceasta ar fi avut ca obiect bunăstarea materială. După formularea memorabilă a lui Bill Clinton în campania electorală prezidenţială în 1992: „Este vorba despre economie, fraierilor”. Puţini nu i-au dat dreptate; şi, întocmai precum MacMillan, Clinton a fost ales în fruntea ţării sale. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, spre surprinderea sau uluirea Occidentului prosper, religia organizată redevine centrul arenei politice la nivel mondial. Cu o intensitate nemaiîntâlnită în Europa din secolul XVII, credinţa a ajuns să modeleze în mare măsură dezbaterile publice la scară globală.” (Neil MacGregor – Trăind cu zeii, Editura Litera, traducere: Irina Dubsky)

Triumful rațiunii și Noua ordine temporală

În Epoca Luminilor, gânditorii Iluminismului european considerau că dacă reușeau să separe religia de guvernarea societății, atunci vor putea elimina și spectrul războaielor religioase. În 1793, în catedrala Notre-Dame din Paris, era inaugurat, cu fast, Cultul Rațiunii. Clădirea încetase să mai fie o catedrală catolică, motiv pentru care spațiul a fost ales pentru a se declara oficial primul stat ateu din Europa modernă, Republica Franceză, Unică şi Indivizibilă. În timpul ceremoniei care sărbătorea Apoteoza Rațiunii, le-a fost adus un omagiu și marilor filozofi, Rousseau, Voltaire și Diderot, cei care pledaseră pentru libertatea politică și care atacaseră dogmele Bisericii Catolice. În perioada Vechiului Regim, cooperarea dintre stat și Biserică fusese puternică, Regele era numit „Majestatea Sa cea Mai Creştină”, iar Franţa era „cea dintâi născută a Bisericii Catolice”. Ceremonia Cultul Națiunii avea deci un mesaj clar: încerca să facă să dispară 1500 de ani de creştinism politic, care începuse în Roma odată cu momentul convertirii împăratului Constantin.

„Cu zece luni în urmă, revoluţionarii îl ghilotinaseră pe rege şi aboliseră monarhia. Aboliseră şi catolicismul ca religie oficială a Franţei; în locul acesteia instauraseră un nou spirit călăuzitor ale cărui reguli aveau să guverneze statul de acum înainte – raţiunea. Decapitaseră statuile sfinţilor de la Notre-Dame – aristocraţii credinţei creştine – şi reconfiguraseră catedrala, aşa cum procedaseră şi cu cele de la Chartres şi Reims (locuri unde monarhii francezi, aidoma omologilor englezi, erau unşi şi consacraţi în timpul încoronării), transformând-o în Templul Raţiunii. În acea duminică de noiembrie din 1793, pe un fundal muzical compus de Francois-Joseph Gossec, naţiunea franceză a celebrat prima Fete de la Raison – Sărbătoarea Raţiunii.” (Neil MacGregor – Trăind cu zeii, Editura Litera, traducere: Irina Dubsky)

Din anul 1792, în același spirit cu Sărbătoarea Rațiunii, anul 1792 de la Naşterea Domnului fusese înlocuit cu Primul An al Republicii Franceze, în care conducerea statului le revenea oamenilor, iar „hocus-pocusul aiuristic al religiei”, cum scrie MacGregor, avea să fie interzis. Raţiunea urma să măsoare şi să determine fiecare domeniu al vieţii. Într-o lume nouă, cu principii și sisteme de valori noi, chiar și Timpul era nou. Astfel încât timpul cel nou al rațiunii a fost reprezentat într-un ceas devenit celebru. Ceasul a fost creat de elvețianul Abraham Louis Breguet, în jurul anului 3, adică în 1795, și, spre deosebire de ceasurile din Vechiul Regim (pline de ornamente și cu mecanismul ascuns privirilor), era extrem de simplu, cu mecanismul adăpostit într-o carcasă transparentă. De fapt, ceea ce se dorea să înțeleagă privitorii era că „lumea în care trăim nu are nimic miraculos sau misterios, că toate aspectele ei sunt clare şi ordonate, măsurabile şi vizibile. Ceasul reprezenta, de fapt, Sărbătoarea Raţiunii, la scară domestică”.

---

Iuri Gagarin, printre stele: Boga Niet!

„La 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin a devenit primul om care a orbitat Pământul: oamenii păşiseră în sfârşit în paradis, nu prin credinţă, ci prin ştiinţă. Vedem cum este în paradis prin intermediul unui poster menit să marcheze victoria programului spaţial sovietic (care îl devansase pe cel american) şi să proclame ateismul raţional. Îl vedem pe Gagarin plutind vioi printre stele. Poartă un costum spaţial, de un roşu comunist scânteietor, şi ne zâmbeşte radios de deasupra a două cuvinte îndrăzneţe: Boga niet – „Nu există Dumnezeu!” În ceruri nu există făpturi divine, dar spaţiul oferă o mulţime de promisiuni înstelate. Singurul paradis este cel pământesc, iar Gagarin este emisarul acestuia. „CCCP” – scrie pe casca lui: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Cosmonautul pluteşte deasupra cupolelor şi a crucilor bisericilor ortodoxe şi a unei semilune de pe acoperişul unei moschei. Mulţumită sistemului sovietic, omul a reuşit la propriu să depăşească religia.” (Neil MacGregor – Trăind cu zeii, Editura Litera, traducere: Irina Dubsky)

O primă întrebare la care răspunde MacGregor este: de ce pe afișul sovietic de propagandă, într-un sistem politic declarat ateu, sunt biserici în cadru? Pentru că, spune autorul britanic, visul unui stat sovietic rațional, eliberat de cătușele religiei, fusese sfărâmat odată cu invazia germană din 1941. Guvernul sovietic trebuia să câștige de partea sa poporul, pentru ca acesta să se implice în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Astfel încât, Stalin a fost forțat de împrejurări să ridice toate restricțiile impuse accesului la religie. Pentru popor, bisericile reprezentau o forță imensă de coeziune socială. Evident că pentru Stalin reclădirea Bisericii Ortodoxe era doar un instrument prin care acesta să obțină controlul asupra ei. Patriarhii și membrii conducerii bisericești erau oricum aleși de partid. Exista o comisie care îi monitoriza, astfel încât mai toți preoții și episcopii deveniseră agenți care informau securitatea despre orice act subversiv. Controlul era total, inclusiv credincioșii erau înregistrați oficial. Analiștii care studiază Rusia contemporană au observat că și Putin a adoptat o tactică similară. Doar că, spre deosebire de Stalin, Putin pretinde că este credincios. El a înțeles exact că Biserica Ortodoxă Rusă nu are doar rolul său bine stabilit de sistem de credință, ci este și un element definitoriu al identității naționale ruse. În discursurile lui, Putin citează des din Biblie, merge la biserică, are o relație bună cu patriarhul Chiril, motivul fiind simplu: încurajarea patriotismului rus, a ideii că Rusia este valoroasă, cu un statut aparte. Oficial, declarativ cel puțin, ateismul rusesc a fost eliminat.

Crucea din Lampedusa

La finalul cărții, MacGregor aduce în prim plan o sculptură simplă, făurită în lumea modernă (la 40.000 de ani depărtare de Omul Leu, o sculptură preistorică din fildeș), în încercarea de a transforma distrugerea, războiul și neputința umană, într-un simbol al speranţei. Este vorba despre o cruce mică, simplă, din două bucăţi de lemn unite, care a stat pe altarul principal al catedralei St Paul din Londra, în timpul Săptămânii Refugiaţilor din 2016.

„Francesco Tuccio este un tâmplar care trăieşte în Lampedusa, o insuliţă care aparţine Italiei, situată între Sicilia şi Tunisia. Este ţinta a zeci de mii de emigranţi şi refugiaţi africani care se îndreaptă cu disperare spre o Europă care nu-i doreşte. S-au înecat cu miile din cauza scufundării bărcilor prea mici, neîncăpătoare în timpul traversării mării, deşi distanţa este foarte mică. Mulţi dintre cei care reuşesc să ajungă în Lampedusa sunt fie deposedaţi total de bunuri, fie traumatizaţi. Tuccio, în dorinţa de a le oferi ceva călătorilor în semn de bun venit şi de compasiune, s-a apucat să confecţioneze cruci asemenea celei despre care vorbim din epavele bărcilor naufragiate folosite de migranţi, făcute din lemn care, aşa cum spune el, miroase a sare, mare şi suferinţă. Am vorbit de multe ori în această carte despre obiecte al căror mesaj include şi materialul din care sunt confecţionate. Afirmaţia mea este cel mai puternic ilustrată de această cruce realizată din lemnul epavei unei nave care s-a scufundat în apropiere de Lampedusa la 11 octombrie 2013 – 311 emigranţi din Somalia şi din Eritreea s-au înecat. Locuitorii din Lampedusa au reuşit să salveze alte 155 de persoane. Pe braţul orizontal se văd urme de vopsea albastră coşcovită de pe nava naufragiată, alternând cu porţiuni din lemnul gol de dedesubt; pe braţul vertical, mai multe straturi de vopsea, distruse în repetate rânduri, răzuite şi apoi aplicate din nou, ne reamintesc de vieţile omeneşti zdrobite care au fost cândva la bord. În 2015, crucea a ajuns la British Museum, fiind donată de Francesco Tuccio. Prin simplitatea şi caracterul nemeditat al mesajului său, acest obiect umileşte chiar şi marele muzeu care îl găzduieşte. Învăţăturile lui Buddha, cuprinse în thangka, le oferă celor care le urmează împăcare şi uşurare. Crucea de la Lampedusa este o declaraţie, atât creştină cât şi universală, că din distrugere şi suferinţă pot răsări mântuirea şi o viaţă nouă. Mesajul lansat de Tuccio prin această cruce este că ideea noastră de comunitate ar trebui să-i cuprindă nu numai pe aceia care ne împărtăşesc credinţa, ci pe toţi aceia de care trăim în această lume. El i-a oferit o cruce identică şi papei Francisc, iar acesta a purtat-o în timpul unei slujbe de penitență ţinute în insula Lampedusa la 8 iulie 2013, în memoria migranţilor care îşi pierduseră viaţa în încercarea de a traversa Marea Mediterană.” (Neil MacGregor – Trăind cu zeii, Editura Litera, traducere: Irina Dubsky)