Pentru mine, fiecare interviu cu poeta și prozatoarea Simona Popescu a fost mereu o bucurie imensă. Am cunoscut-o la cursurile de la Masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, la Universitatea București, în anii 2011-2012. Nu cred că exagerez dacă spun că o ascultam toți fascinați, fără să clipim, în timp ce ne vorbea despre Naum, sau Borges, sau despre poezie pur şi simplu. De atunci, a devenit unul dintre autorii mei preferați. Acum, în vremurile astea nicicum, când oamenii se întâlnesc rar sau deloc, iar Simona nu este prezentă nici în online, pe platformele de socializare, un interviu cu ea este cu atât mai prețios. Sper să vă bucure în aceeași măsură în care m-a bucurat pe mine. Este primul interviu realizat pentru platforma The Blue Shelf şi – aşa cum spune şi titlul articolului, ales chiar de Simona, – el înseamnă, pentru acest mic spațiu cultural nou, “trifoiul cu patru foi”.
The Blue Shelf: Simona, pentru că trăim timpurile pe care le trăim, iar cultura a fost și va fi, probabil multă vreme de acum încolo, un sector profund afectat, este cumva normal să ne întrebăm ce se întâmplă cu literatura, în ce fel o schimbă vremurile astea. Mai mult, cum ne raportăm la poezie? Ce fel de vers nasc vremurile pe care le trăim? Rămâne fidel realităţii? Se transformă radical?
Simona Popescu: Dacă ne referim la poezia din cărți, locul ei în lume e, dintotdeauna, același. Ceva – un mod particular de a gîndi și a exprima existența – care stîrnește interesul unei minorități. Un mod de a ordona informația de toate felurile (emoțională, socială etc.), într-un limbaj încărcat de semnificații și conexiuni care fac viața mai valoroasă. Confesiunea întreruptă a cuiva care îți seamănă, care, spunînd ce are de spus despre el/ea, îți vorbește parcă despre tine, despre inima și despre mintea ta. Altfel, desigur, recunoaștem poeticul peste tot în jurul nostru, nu doar în cărți – în mici secvențe care produc un fel de iluminări laice în viața noastră de zi cu zi! Acolo unde se află emoție, adevăr, frumusețe, autenticitate, mister, gîndire, surprinzătorul, puritatea, limbajul cel dens, chiar și cînd pare transparent (mai ales atunci!), acolo e și poezia. În natură, pe stradă, în conversațiile dintre oameni, în replici din filme, în sound-urile (și lyrics-urile) muzicii, în imagini, imagini, imagini.
Poezia e trifoiul cu patru foi văzut în trecere printre miile de fire de trifoi care-l înconjoară pe cel diferit (o excepție/ anomalie a naturii). E saxifraga care înflorește printre pietre, pe stînca golașă.
Da, trăim vremuri aiurea. Am descoperit că sîntem, ca specie, foarte vulnerabili. Iar arta, în general, pare să fie și ea o formă de salvare personală – și colectivă. Eu așa cred, nu de ieri de azi. Am publicat în 2000 o carte despre suprarealism, despre poezie și despre Gellu Naum, intulată chiar Salvarea speciei. Tot ceea ce înfruntă banalul, răul, meschinul, rutina, prejudecățile este hrană pentru minte și inimă. Omul – nu doar poetul, dar poetul mai mult decît alţii – are nevoie de ceea ce vine din zona asta, este o necesitate de zi cu zi, așa cum o necesitate de noapte cu noapte este visul. Toți oamenii visează, toți sîntem, într-un fel, poeți fără să vrem, măcar în unele dintre visele noastre, în care apare ceva care ne tulbură și ne face să ne gîndim și altfel la noi decît în felul în care o facem de obicei. Poezia e trifoiul cu patru foi văzut în trecere printre miile de fire de trifoi care-l înconjoară pe cel diferit (o excepție/ anomalie a naturii). E saxifraga care înflorește printre pietre, pe stînca golașă. E noctiluca a cărei prezență strălucitoare nu e vizibilă decît în întunericul nopții. Vremurile de azi ar putea produce o poezie în care căldura umană, solidaritatea, tandrețea, grija pentru celălalt, dar și pentru lumea noastră largă, să fie dominante. Nu mă refer la teme aici (teme de sezon sau din cele „de actualitate”), ci la un un fel de nou raport – empatic – cu lumea. Am crezut întotdeauna că poezia e fidelă realității, doar că, pentru mine, realitatea e un concept vast, care cuprinde… TOT – timpuri și spații în simultaneitate, suprarealul și imaginarul, adică proiecția, retrospecția, introiecția. Cărțile de poezie sînt scrise de oameni care sînt mult mai atenți ca alții la toate mișcările lumii imperceptibile, ascunse sau ignorate. Tropisme. Ei creează asociații, noi racorduri prin limbaj, care nu e transparent, ci absoarbe contexte. Martori ai unei culturi vii, articulează asamblaje care împing lucrurile pe bucla spiralei, mai departe. Se schimbă chiar și vocabularul, pentru că și realitatea se schimbă, măcar prin adaos.
Dar, într-o carte, totul e ce găsești dedesubtul şi deasupra inevitabilelor schimbări de suprafață. Cînd eram copil am aflat că universul e în expansiune. Asta m-a tulburat. Și realitatea e în expansiune. Se adaugă experiențe, concretul se umple mai departe de noi obiecte. E interesant să scrii despre realitatea care e mereu în expansiune. De pildă, noile tehnologii restructurează lumea și raporturile omului cu ea. Sîntem, mai mult ca oricînd, expuși, conectați, dinamici. Dar poezia e profund legată și de un soi de singurătate purificatoare și… altfel „conectivă”. Întorcîndu-ne la vremurile de acum, oamenii au dat dovadă de multe resurse de poeticitate, de emoție, de sensibilitate, de solidaritate. Mai mult ca niciodată. Dar, ca să revin la literatură, e complicat să vorbești despre poezie, pentru fiecare înseamnă altceva, uneori pînă la opoziții deconcertante.
„Cercul închis” al poeziei
(Mai) există un public al poeziei? Unul cu adevărat fidel? Unul pe care orice poet, din orice timp, se poate baza? Witold Gombrowicz spunea că „Mii de oameni scriu versuri; sute de mii adoră poezia; creatori remarcabili, geniali, s-au exprimat în versuri; Poetul este venerat din vremuri imemoriale – și, în fața acestui munte de glorie, mă ridic eu, cu bănuiala mea, că liturghia poetică se desfășoară într-un vid total”. Ce înseamnă de fapt acest vid? Că poeţii se adresează doar lor, într-un cerc închis în care greu pătrunde un ”străin”? Cum ar trebui să fie poezia pentru a dărâma acest „zid” între cititor şi mesajul poetului?
Simona Popescu: Există un public, foarte amestecat, cum amestecați sînt și poeții, ca valoare. Sub umbrela acestei denumiri de „public” intră și cititorul lui Ezra Pound, și cel al vreunui mediocru contemporan bine (auto)promovat. Dar, din fericire, așa cum există scriitori foarte buni, exemplari, în cîte-o generație, există și niște cititori foarte buni, cu o educație aleasă în materie de poezie, cu un gust rafinat, cu exigențele lor bazate pe cunoașterea domeniului – aici nu ajunge doar… „simțirea”. Pe ei se bazează poezia celor clasicizați (și, paradoxal, puțin frecventați cu adevărat), de ei au mare nevoie și cei de azi. Fără ei, e mai greu. Sigur, cînd îi întrebi pe oameni dacă le place poezia, ei îți vor spune, reflex, că da, deși ştim că oamenii nu citesc poezie, de fapt. Nici școlarii nu se dau în vînt după poezie. Dimpotrivă! Nici o mare parte dintre profesori. Nici măcar studenții de la Litere, cu cîteva excepții. Eu văd asta de ani de zile. De multe ori, poeții importanți se impun prin consensul care vine de sus, de la cunoscători, în timp. Și rămîn prizonierii cîtorva poezii pe care le tot rulează „marele public”. „Mare public”, vorba vine. Tirajul unei cărți de poezie, cam ăsta e publicul contemporan (mai și variază de la un autor la altul). Publicul: aici sînt și diluatorii, rutinierii, cititorii cîtorva poezii doar, de obicei din clasici. Dar mai sînt și cunoscători adevărați, simetrici/ complementari poeților autentici – împreună duc lucrurile mai departe. Am descoperit eseul lui Gombrowicz Împotriva poeziei – și a poeților imediat după ’90. L-am răsfoit cu satisfacție într-o mică librărie din Paris și l-am cumpărat. Ce dreptate avea polonezul! Da, de multe ori totul se desfășoară cumva în vid, asta era valabil mai ales pentru modernism, dar se mai întîmplă și azi. Dau citate din el în volumul Lucrări în verde. Pleodaria mea pentru poezie, cartea din 2006, scrisă cu un fel de exasperare, dar și cu entuziasm, pentru studenții mei de atunci și pentru alții ca ei, adică oameni inteligenți care au față de poezie rezerve foarte…. gobrowicziene.
Dar, pe de altă parte, studenții (de la Litere!) ajung în ultimul an de studiu și nu află mai nimic despre adevarata poezie de după cea canonizată de prin manualele școlare, cu care se canonesc școlerii pentru bac. Unii, mai ales cei care vor să scrie, la rîndul lor, citesc prea puțin (și e plin pe Net de volume bune, în engleză – zic că e mai la îndemînă), se duc în oraș pe la lecturi publice, dar se opresc doar la autori peste care nimeresc și încep să scrie și ei așa. Îi tot îndemn să asculte măcar lecturile poeților invitați de marile Universități din lume, adică de colegii lor, studenți în America, mai precis, acum e la îndemînă, îi pot vedea în Marea Rețea, unde ai ce descoperi. E păcat să se limiteze la literatura imediat înconjurătoare. Țin, de cîțiva ani, și cursuri de creative writing, bazate și pe creative reading, deși, ca să scrii bine, ar fi nevoie de cursuri de creative thinking. Pare ceva la îndemînă scrisul de poezie. Cineva, zilele trecute, îmi cerea o părere despre o poezie pe care a lăsat-o pe rețelele de socializare și pentru care a primit foarte, foarte multe „like”-uri! Aici nu merge cu „like”-urile! Ba chiar, paradoxal, cu cît ai mai multe, cu atît e mai dubios. Nu contează cît de larg e cercul admiratorilor tăi, contează cine-l formează! Multe de spus despre cercuri, despre ziduri… Multe și contradictorii! În spatele cuiva care scrie trebuie să existe multe cărți citite, o istorie a literaturii (a gîndirii unic exprimate a unor oameni extraordinari de dinaintea ta), profesionalism, o regîndire a limbajului poetic, o filozofie personală, niște opțiuni de ideologie poetică, o conștiință artistică. E ca în pictură, ca să dau un singur exemplu. Nu ajunge să pictezi frumos. Asta pot mulți, dar puțini sînt artiști, adică puțini propun un proiect personal, o direcție care, cîteodată, deconcertează pînă la respingere. Sigur, conceptul de poezie s-a tot lărgit, au apărut de cîteva decenii noi specii poetice – spoken words, slam poetry, video-poezie, instapoetry – foarte populare. Nu e rău, e bine, cît timp lumea are nevoie de ele. Dar… există un dar! Între genul ăsta de poezie-spectacol (chiar spre entertainment, stand-up poetry) și cealaltă poezie, care propune ceva cu adevărat nou, sînt diferențe de multe feluri. În fond, ele „se mișcă” pe culoare diferite. Uneori e interesant cînd apare cîte un poet care se plasează la intersecția lor și declanșează scurtcircuitări. Sînt tineri care publică în ultima vreme poezii pe Instagram, unii și le-au adunat în volume cu mare succes la „publicul larg”. Dau exemplul unei fete încîntătoare care se numește Rupi Kaur, are două volume, primul cu un tiraj care a ajuns la 3 milioane de exemplare. Foarte bine mediatizată, (auto)promovată, cu un puhoi de followers pe Instagram. Scrie o poezie accesibilă, sentimentală, pentru, repet, „marele public” (tînăr, în cazul ei), departe, evident pentru cunoscători, de poezia adevărată a contemporanilor ei de aceeași vîrstă – ca să nu duc lucrurile mai departe. Numărul „urmăritorilor”, mai ales în cazul poeziei, nu e un criteriu.
Unul dintre poemele mele preferate se numește The Structuralist. Cum e posibil să creezi emoție pornind de la acest cuvînt sec, academic? Uite că e posibil!
Am asistat anul trecut în Belgia la o seară de slam poetry. Se dădeau în spectacol și oameni din public, un melanj, păreau toți la același nivel. Pe mine publicul ăsta nu mă interesează deloc, deși printre ei pot să se afle și „de-ai mei”, ca să zic așa. Nu resping zona, dimpotrivă, e vie, dinamică, necesară, dar e altceva. Ca să se înțeleagă mai bine ce vreau să spun, îmi vine în minte, în contrapondere, un extraordinar poet american, David Antin, de care mă simt foarte apropiată. L-am și văzut în acțiune, prin anii ’90, într-o sală a Institutul Francez din București. A plecat dintre noi acum cîțiva ani, în 2016. El își improviza poeziile în fața unui public ales, format mai ales din artiști sau studenți, le înregistra și, mai apoi, le transcria. Așa au apărut Talking at the Boundaries, Tuning și celelalte. Improvizațiile, spectaculoase – bazate pe disponibilitate, inteligență, emoție, ritm, pe un fel remarcabil de a lucra cu asociațiile și cu informația de toate felurile – porneau de la o „temă” primită din sală pentru „happening”! Ca să dau un exemplu, Unul dintre poemele mele preferate se numește The Structuralist. Cum e posibil să creezi emoție pornind de la acest cuvînt sec, academic? Uite că e posibil! Și cîți ar fi în stare de… gîndire cu voce tare? Cîţi ar putea să mixeze spontan lirism, storytelling, confesiune, critificțiune, trimiteri culturale, viață personală la așa o înaltă vibrație poetică? Și cîți ar înțelege, cîţi ar aprecia astfel de lucruri exquis? Așadar, de la talk-poems ale lui Antin la slam sau spoken words e o diferență. Diferență de conținut, de substanță, de conștiință artistică. Diferență și de… public, că tot m-ai întrebat de el. Dar poate nu ar trebui să compar, spuneam că sînt culoare diferite. Pe de altă parte, slamerii de vîrf sînt remarcabili, chiar dacă pe hîrtie mai și pălesc. La noi nici măcar nu există fenomenul, nici măcar o încercare. Slam-ul cere curaj, iar publicul e dinamic și reactiv. Revenind la Gombrowicz. Recitalurile poeților între ei, pentru că publicul nu se înghesuie, asta mai vezi și azi și e trist, dacă mai e și solemnitate la mijloc. Gombrowicz avea oroare de un astfel de ritual consumat în gol, asemănător unei slujbe în biserică. Dar poate fi chiar mai rău. Că, uneori, poeții nici măcar nu se ascultă, cu adevărat, între ei! Îmi amintesc o seară de poezie de acum cîțiva ani, de la Iași. Poeți consacrați din toată țara au invitat acolo cîte un poet debutant, asta a fost regula jocului, în care eu n-am intrat. Nu-mi plăcea ideea de poet consacrat, rol în care eram distribuită, dar nici debutantă nu eram, am rămas outsider. În prima seară, pe scenă, consacrații. Era chiar și un concurs între ei, cu premii! Groaznică idee! Concurs! Nici măcar nu mai știu dacă era cu un juriu sau punctau cei din public. În timp ce consacrații își citeau poemele, aproape toți poeții tineri erau pe terasă, la bere. Cînd a venit rîndul tinerilor, consacrații, politicoși, în sală. Asta m-a întristat. Mă mai duc și eu pe la festivaluri, pe la lecturi, deși rar mă simt în largul meu pe scenă, nu știu pe cine am în față și e ceva ca la serbare – vii să spui poezia în fața lumii. Revenind încă o dată la Gombrowicz, dau un contraexemplu. Lectura în care m-am simțit pe deplin confortabil s-a petrecut acum cîțiva ani la Sîngeorz, într-o cameră dintr-o casă aflată undeva pe un deal. Eram într-un cerc restrîns de poeți. Fusesem invitată de Marin Mălaicu Hondrari, alături de Dan Coman, Florin Iaru, Domnica Drumea, Luiza Vasiliu (și ea, într-un fel, poetă prin frumoasele ei texte de jurnalistă) și Vasile Leac, într-un fel de tabără de creație, ca să scriem ceva într-o săptămînă. Urma să dăm textele la sfîrșit pentru o carte. Ni s-a făcut un program, am văzut multe lucruri interesante pe-acolo și, mai ales, am fost mereu împreună. Toți îmi sînt apropiați, deci m-am simțit bine. Chiar din prima zi mi-a venit ideea să scriem fiecare o baladă sau o doină, „la mișto”, cum ar veni, despre noi acolo, în afară de ceea ce urma să scriem pentru carte (care a apărut într-un tiraj confidențial și nu cred că a fost pusă în circuit). Au acceptat cu entuziasm. În ultima seară eram cu Florin, cu Vasile (care s-a apucat pe la miezul nopții să aprindă focul de lemne din vatră, să ne gătească ceva), apoi au venit Domnica și Marin. Am mîncat, am umplut păhăruțele cu palincă specială (amestecată cu propolis). I-am întrebat dacă au scris baladele. „Nu! Dar tu?”, m-au întrebat. „Eu, da!” Și m-au rugat să le citesc – era ceva haios, s-au distrat. Apoi m-au rugat să le citesc și din ce-am scris pentru volum, despre cum a fost acolo, împreună. I-am surprins, era acolo cîte un pasaj despre fiecare dintre ei. Am vrut să mă opresc, dar m-au rugat să continui. Era noapte, o atmosferă liniștită, eu eram cu privirea ațintită pe ecranul laptopului, dar simțeam atenția și prietenia, solidaritatea, normalitatea. Da, normalitatea! Cred că a fost prima dată după multă vreme cînd m-am simțit firesc citind din ce-am scris. Fără senzația de „serbare” în fața lumii. Firesc! Firescul! Asta se mai întîmpla demult, cînd citeam pentru cei trei prieteni ai mei din perioada liceului, Andrei, Marius și Caius. Și ei pentru mine. Nici nu-mi trebuia altă „audiență”. Era perfect. Aveai ceva de spus, cineva asculta ca și cum ar fi fost pentru el ce spui. Și chiar era!
Simona Popescu: Cît despre zidul dintre poeți și public… Cercul s-a mai deschis, zidul… pare că nu mai e, dar nu ajunge să dispară zidul! Ce se întîmplă după ce dispare zidul?, aceasta-i întrebarea. Acum intră în dinamică și rețelele de socializare, mai ajută, poezia are și alt canal de comunicare, cum ar veni. Eu nu sînt pe rețele, zona e deconcertantă și chiar deprimantă, cu competițiile de like-uri! Și iar la judecată pentru opinii prea personale? Și să primească pisica autorului de 10 ori mai mult decît cartea autorului? Înțeleg că e regula jocului, dar, decît așa, parcă mai bine „singuratic și uitat”, vorba poetului (Bacovia) și parcă și mai bine chiar „să tragi podul de la mal” (cu un citat tot din poetul Stanțelor burgheze). În ciuda aparențelor, citînd, aș spune: La vie est ailleurs! (Viața e în altă parte). Uneori, îmi vine să înalț zidul! Și, totuși, mi-aș dori să ajungă cărțile mele la niște tineri care să semene cu grupul pe care-l formam cu cei trei prieteni ai mei la Brașov, în anii ’80. Niște liceeni, niște studenți faini, asta mi-aș dori: un cerc mic, deschis, fără ziduri (pe care le-ar putea pune între noi doar diferența de vîrstă – o diversiune, nu?). Poate, în fundal, cu ceva din The Wall al lui Pink Floyd (poate secvența cu Hey You)!
Aţi îngrijit Operele lui Gellu Naum. Acum, la ani distanţă, vă pregătiţi să publicaţi propria Opera poetică. Despre Naum spuneaţi că este „poetul care – prin opera lui – rămâne pe loc, la aceeaşi vârstă”. Ce vârstă/ sau câte vârste are Simona Popescu, la momentul publicării propriei Opere poetice?
Simona Popescu: Tocmai am încheiat lucrul la ultimul volum din Opere Gellu Naum, volumul Varia. Sînt patru, pentru care am și scris niște prefețe mari. Mă bucur și mă simt împăcată că am reușit să duc la capăt ediția. Și, da!, am primit acum cîțiva ani o invitație de publicare a tuturor poeziilor mele. M-am hotărît să accept, e un prilej să adun tot ce-am scris între coperțile a două volume. Nu m-am îngrijit să-mi republic cărțile, cum fac alţii – nu mai sînt de multă vreme pe piață. I-am dat o ramă (aș putea zice) narativă volumului, nu e doar o înșiruire cronologică a ceea ce am publicat din 1990 pînă în 2006. Nu spun mai mult. E acolo și o narațiune a formării. Cu un personaj în centru, care nu s-a schimbat, doar a acumulat noi experiențe. Poezia mea nu a „evoluat”. E aceeași dintotdeauna. S-a – doar – extins, ramificat. Cele două volume, din care acum urmează să apară primul, vor fi o matrioșka poetică.
”Exuvii” este un volum în care orice cititor va intui chiar şi un petic de regăsire a copilăriei, a adolescenţei, în fine, a tot ce înseamnă anii aceia din trecut pe care nu-i putem întoarce decât prin exerciţiul imaginaţiei. Ce înseamnă întoarcerea asta în timp? Căutarea asta meticuloasă, până în cele mai mărunte gesturi, senzaţii, simţuri? Cum percepeţi acum, ca un scriitor-spectator, exerciţiul memoriei din Exuvii?
Simona Popescu: „Orice cititor va intui”, „va regăsi”… Aș spune: unii dintre cititori şi cititoare, sper pe mai departe… Lumea se schimbă, dar sînt atîtea lucruri comune, esențiale, în copilăria oamenilor, indiferent de spațiu și timp. Asta am vrut să „prind” în plasa invizibilă a Exuviilor, ceva din „copilăria universală”, cum zic criticii literari. Mă bucur dacă alții se regăsesc chiar și în fragmente din tot ce am adunat acolo. Cititorii experimentați au găsit/ vor găsi, poate, și o „ideologie” (de la idei!), o scriitură. Personajul principal al narațiunii nonliniare de acolo este… chiar Memoria. Nu e doar o întoarcere la altădată prin exercițiul amintirii, ci o continuă reverberație, traversînd continuu prezentul sau traversînd… prezentul continuu! Prin Memorie se plimbă lucrurile ca peștii în ocean. Am lucrat la cartea asta mult timp (cum lucrez și la următoarele), încercînd să „fixez vertigii”, vorba lui Rimbaud, sau să mobilizez staticul aparent! Eu cred că detaliile fac, de fapt, o literatură. Am simțit nevoia să adaug mereu piese dintr-un joc tot mai amplu, mi-am dorit și să ordonez frumusețea ca pe niște planșe de atlas – planșele lui Ernst Haeckel, să zicem –, dar să și păstrez palpitul vieții, pînă la capilarități insesizabile, aproape inexprimabile. Nu sînt un cititor-spectator pentru Exuvii. În primul rînd că nu am recitit-o niciodată în întregime (cel mai mult, vreo 40 de pagini, cu ocazia traducerii în franceză). Apoi, pentru că în tot ce scriu, cartea aia continuă, pînă azi, risipită şi în altele, care urmează să apară. E acolo un tip de percepție – senzorium, spunea cineva – și de scriitură care merg mai departe, chiar dacă spre alte… orizonturi. O să se vadă la timpul potrivit.
“Mi-era cumplit de frică să nu îmbătrânesc, speram că se va face pentru mine o excepţie de la crunta lege nescrisă”, aţi scris în Exuvii despre copilul care se visa fixat în timp, ca şi cum timpul s-ar fi oprit acolo. Nu s-a oprit. Cum priviţi acum acest copil?
Simona Popescu: Copilul… Sînt mai mulți, mai multe, la vîrste diferite, de care-mi amintesc foarte bine. Nu fizic, nici nu mai știu bine cum arătam la vîrstele mici. Dar, e adevărat, fixez simbolic, pe la începutul romanului, imaginea copilului care eram, într-un autoportret infantil de care mi-am amintit, făcut de mine pe la patru ani (poate cinci), o „arătare” ca un mic zeu aztec, serios și puțin caraghios, nici fetiță, nici băiat, imagine care adună multe „însemnuri”, ca într-o naivă emblemă „heraldică”. Acum vreo trei ani aveam să refac autoportretul din memorie, nu cu guașă pe hîrtia din blocul de desen, ci pe pînză, cu culori în ulei. Eram undeva într-o tabără cu scriitori și pictori. A rămas tabloul acolo, lăsat primăriei sau nu mai știu. Așa trebuia, să facem donație. Acum îmi pare rău, mai bine mîzgăleam repede ceva pentru „donație” și păstram replica autoportretului de la 4 ani, făcută după 40 de ani. Ei!, simbolic, acest copil, cu toate însemnele viitorului, este o prezență continuă. E mai greu de explicat. E o percepție pe care am moștenit-o de la el/ ea atunci, un anumit fel de a mă raporta la lume, un misticism infantil. Am spus de mai multe ori că e o carte-matrioșka, cu un singur personaj, și multiplu de unu! Așa că, în matrioșka din carte și din capul meu e și… copilul. Cît despre bătrînețe… Nu-mi mai e frică atît de tare de ea. De fapt, nu bătrînețea mi se părea inacceptabilă, ci corpul pe care mi-l va da. De corp depind multe, un raport cu tot și toate, la ceilalți și mai ales la tine însuți/ însăți. Ce e grozav e că atunci cînd scrii corpul cel de carne dispare, înlocuit de unul cu care călătorești prin mintea ta cea vastă, pe unde vrei și unde nu vrei. „Corp transparent”, îmi trece prin minte un titlu de volum al lui M. Blecher. „Corpul fără organe”, cum ar fi spus Antonin Artaud și, după el, Gilles Deleuze (niște teorii frumoase!). Corpul devine un cuib în care te poți odihni, în care poți gîndi, poți simți. Totul e să nu te privești în oglindă. Da!, corpul e o matrioșka de corpuri strînse în mintea ta. Copilul e departe-aproape, himeră.
„Trăitul din amintiri”. A fost una dintre reacţiile – fireşti – ale oamenilor în faţa izolării, în acest an. În lipsa vieţii obişnuite, a normalităţii, amintirea a devenit, aproape, un leac. Unul care să ne scoată din rutină, din anxietăţi, din incertitudinea viitorului imediat. Într-un fel, putem spune că amintirile vindecă? Şi am să mă leg de începutul din volumul Exuvii: „În plasă se agaţă doar fantome. (…) Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară. (…) Ce cauţi? Ce vrei?”.
De fapt, ce căutăm? Ce vrem? Ce sperăm să vindece amintirile? Sau poate că „vindece” nu este cuvântul potrivit?
Simona Popescu: Am văzut și eu fenomenul: multă lume a postat pe rețelele de socializare fotografii din trecut, din tinerețe, cu prieteni, din vacanțe, mai ales. Da!, trecutul e consolator, reparator, vindecător. Îți privești viața în tihnă și din afară. Dar trecutul nu e doar un cufăr cu amintiri lăsat în pod, pe care îl răscolești cu nostalgie. Trecutul e tot timpul cu noi, zi de zi, de fapt, noapte de noapte, în vise. Nimeni nu trăiește în pur prezent. Imagini vechi umblă fără oprire prin mintea noastră, se amestecă cu tot retinalul recent, în cap rulează scurt-metraje care țin loc de monolog, non-stop, spectacole experimentale, absurde, intermitente (și ale monotoniei!). În scenariile din cap – oameni de altădată, care-am fost. În monologul nostru interior, continuu – replici ale altora, ale unor euri ale noastre mai vechi, cu care nici măcar nu mai rezonăm. Teatru interior, mut, filme mute, fotograme etc. Trăiești în mintea ta prin continuă asociere – a celor prezente cu cele trecute și chiar viitoare, proiecții. Așadar, nu vorbim de amintiri, ci despre niște lucruri subtil active. Nu despre poze, ci despre circulația Timpului în natură!
A spus-o Jorge Luis Borges: „Nici cartea, nici nisipul n-au început şi nici sfârşit”. Aţi simţit/ simţiţi vreodată că nu puteţi pune punct unei scrieri? Că întotdeauna rămâne un val uriaş nespus, nescris? Are scriitorul sentimentul acesta al „nesfârşitului”, al „necuprinsului”?
Simona Popescu: Are dreptate Borges, asta e și senzația mea. Pun punct unei cărți doar pentru că trebuie publicată. In cazul Exuviilor, așa am făcut. Dar la fel a fost și cu cărțile de poezie, Noapte sau zi, de pildă, în care am adunat fragmente din visele mele dintr-un anumit interval de timp. Aș fi putut s-o duc pînă azi. Poate n-ar fi trebuit s-o public, ci s-o las să se desfășoare mai departe. Se adunau visele și continuam jocul pe care aici îl numesc Mutability, după titlul unei poezii a lui Shelley (pe care-l citez spre sfîrșit). De altfel, cartea tematizează lipsa finalului, e un vers acolo care sună cam așa: „Și poemul… n-am să-l termin, n-am să-l termin, n-am să-l termin”. Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie mai avea vreo sută de pagini, dar am oprit-o. Era deja prea mare pentru o carte de poezie. În formatul colecţiei ieşeau peste 500 de pagini. I-am rugat pe cei de la editură să-mi dea format de proză, așa am ajuns la vreo 300. Cîndva m-am gîndit la o carte circulară, unde să notez pe verticală sau orizontală, oblic, să fac schițe, fără să pot să mă duc înapoi, la cele deja scrise. Un fel de jurnal amestecat cu poezie, storytelling, desene chiar, trombă de idei. Am făcut rost de un sul de hîrtie rulat pe un cilindru de carton. Trebuia să mai fac rost de unul, pentru ca să derulez hîrtia de pe celălalt. Mi s-a părut complicat, dar o să reiau ideea. Valul cel uriaș nespus, nescris? Da, sînt mai multe, unele încremenite în aer, ca în celebra xilogravură a lui Hokusai. Valul încremenit, imortalizat în plină desfășurare, are o frumusețe simbolică. Te poți uita la el, îl poți contempla. E frumos cînd valul tuturor celor scrise și nerostite poate fi contemplat. Acolo se află cele nescrise și nerostite – care sînt, chiar dacă nedesfășurate! Materie pentru cărți viitoare sau virtuale.
The Blue Shelf 