JOHN FREEMAN este critic de carte şi autor premiat; a fost preşedinte al National Book Critics Circle şi, până în anul 2013, coordonator al antologiilor Granta. A scris recenzii de carte şi a publicat interviuri cu unii dintre cei mai cunoscuţi autori contemporani în publicaţii din întreaga lume; printre ele, The New York Times, San Francisco Chronicle, The Wall Street Journal, The Guardian, La Repubblica şi La Vanguardia. În România, cărţile sale sunt publicate la editura Black Button Books. În luna iunie 2020, a apărut şi varianta în română a volumului “Dictionary of the Undoing” – Dicţionarul Refacerii, în traducerea Alinei Cristea. De la A la Z, John Freeman a strâns în volum cuvinte a căror importanță ne scapă uneori și care, în timpuri marcate de puterea online-ului (în care dezbaterea este adesea lipsită de finalitate, de acțiune), ne dau de gândit și ne conectează la realitatea imediată; fie că vorbim despre realitățile politice, despre relațiile interumane, despre iubire, adevăr sau generozitate. Este o carte care își propune ”să revendice și să restaureze tot ce a fost distrus de măcelul răutății și al idioțeniei”, a spus Aleksandar Hemon. Este un dicționar al speranței, al acțiunii, un manifest și – în același timp – un eseu despre încrederea în omenire.
“Ceva e foarte în neregulă cu lumea. Neliniștea vremurilor noastre se simte ca pauza dintre două furtuni. Corpul se pregătește pentru următorul val de tunete și ploaie. O agitație nouă pândește la colț. Poate fi înfricoșător; adesea chiar e. Luați o pauză cu mine pentru o clipă. Să întoarcem spatele spectacolelor care ni se arată. Abia de mai e vreme. Să ne îndepărtăm de ecranele care pâlpâie. Să ne afundăm mâinile în buzunare sau să le împreunăm la spate și să înaintăm prin aerul ionizat ce ne-nconjoară. Să ne plimbăm, să hoinărim, să ne-nvârtim. Și poate că, în timp ce facem asta, ne putem gândi la ce se întâmplă.” – JOHN FREEMAN ”Dicționarul Refacerii”
The Blue Shelf: Ne este greu să acceptăm, dar trăim vremuri în care absolut oricine poate spune absolut orice, să folosească orice cuvinte dorește și să le transforme, pe platformele de socializare, în poluare fonică. Este realitatea din jurul nostru, din păcate. Mulți oameni, în special politicienii, folosesc cuvintele drept armă în discursul public. Partea și mai urâtă este că nu există vreo pedeapsă pentru minciuni grosolane și jigniri. Fiecare își creează propria realitate și propriul adevăr și se poartă ca atare. În capitolul ”Zigot”, din Dicționarul Refacerii, ai întărit exact această idee: “Deasupra noastră, în stratul de ozon al politicii naționale, în multe țări, liderii transformă limbajul și, prin extensie, toate posibilitățile zigotului în fier vechi. Și nici măcar nu au intenția să folosească acest șrapnel. Cu cât e mai degradat, cu atât au mai puțină nevoie să trăiască și să opereze în funcție de valorile umane.” De ce instrumente avem nevoie, astăzi, pentru a ne întoarce la un discurs curat, adecvat, care să determine un nou început, unul al unei lumi mai bune, mai raționale, mai decente?
John Freeman: Momentul când recâştigăm puterea cuvintelor este atunci când le folosim cu dragoste şi intensitate. Nu avem nevoie de instrumente speciale – cu toate că educaţia este factorul cheie capabil să menţină gradul de alfabetizare al societăţii. De ce avem nevoie? Schimbarea ar trebui să vină din secunda asta. După acest interviu, poate vei merge să te întâlneşti cu cineva la o cafea sau la o discuţie. Sau vei suna pe cineva din familie. Schimbarea aici începe: acasă, la o cafea, pe stradă. Unul dintre lucrurile înspăimântătoare din zilele noastre este faptul că oamenii din vârful piramidei sunt modele de-a dreptul groaznice; mulţi dintre aceştia şi-au dat seama că nici măcar nu mai au nevoie să se prefacă a le păsa de noi. Sunt de o cruzime teribilă şi se scaldă, la propriu, în corupţie; asta se întâmplă şi pentru că multe sisteme politice din lume sunt complet alterate, încât nimeni nu poate şi nici nu o să poată să îi tragă la răspundere pe cei care deţin puterea. Singura modalitate prin care sistemele politice pot fi schimbate este prin paşi mici, de la zero, prin grupuri care se ghidează după valori precum decenţa, compasiunea, corectitudinea. Iar lucrul ăsta începe de la fiecare dintre noi, în cercul privat al fiecăruia. În cercul oamenilor la care ţinem şi printre prietenii noştri sau vecinii noştri. Am fost de fiecare dată impresionat, când am venit în România, de oamenii care şi-au creat propria realitate, remodelând-o – aşa cum sunt fetele care au pus pe picioare proiectul Black Button Books sau diverse alte persoane din zona industriilor creative. Ele nu au aşteptat ca regulile să fie impuse de cei din jur sau de la nivel înalt, pentru că ştiau că asta nu se va întâmpla. Şi cred că genul acesta de abordare este cheia pentru binele nostru, pentru umanitate, pentru un suflu nou. Asta ne va ajuta să ne pregătim pentru bătălii politice directe.
“Dintre toate normele pe care se bazează societatea civilă, decența este cea mai fragilă. Ea există numai în practică, nu și în teorie. De altfel, o societate e alcătuită din suma comportamentelor pe care le tolerează, iar acele comportamente se schimbă constant. Prin urmare, deși a merge pe stradă și a te lua de oameni, în special de cei mai slabi, umilindu-i, este considerat imoral și nimeni nu și-ar învăța copiii să facă așa ceva, anumiți politicieni tocmai asta fac. Îndeosebi în epoci naționaliste sau de consolidare a puterii, aceste voci – nu mereu alese, ci și autodesemnate – predică din amvonul lumii moderne, spunându-ne că cei slabi nu sunt, de fapt, slabi. Arată cu degetul și pretind că cei în aparență vulnerabili manipulează, înșală, mint și fură. Privind de la distanță sau ascultând aceste discursuri – căci indiferent cât de mult te-ai sustrage canalelor media, nu poți evita asemenea discursuri –, simțim placa tectonică a decenței trepidând. Trebuie să o facă, pentru a-i destabiliza pe cei slabi, așa cum prea des fac cei puternici. Decența nu înseamnă bunătate universală și cu atât mai puțin pentru cei nevoiași, ci sinceritate în fața unei realități dure: trebuie să protejăm ceea ce ne va fi luat de cei care nu merită.” – JOHN FREEMAN, Dicționarul Refacerii
Cuvintele alese pentru Dicționarul Refacerii sunt cuvinte aparent simple, pe care le folosim zilnic, dar, la o a doua privire, realizăm că puterea lor este imensă. Și asta pentru că tu, autorul, le-ai surprins esența. Cum ai ales mai exact aceste cuvinte? De ce ai început cu Agitate/Agitație? De ce tocmai acest cuvânt?
John Freeman: Am ales cuvântul Agitaţie pentru început pentru că el reflectă vremurile pe care le trăim, nu? De parcă ceva ne-ar împunge şi ne-ar zgâlţâi constant, până ne cucereşte, până ne invadează minţile. Dacă nu o fac guvernele, atunci o face mediul de afaceri, nemulţumit de vreo tranzacţie, şi toţi vor să ne cunoască fiecare mișcare. Dacă intri într-un magazin, telefonul se conectează automat, va indica locul unde eşti, unde mergi, cât ai stat acolo. Şi cineva, undeva, adună, procesează şi vinde informaţii despre noi. Informaţiile despre noi valorează, în prezent, mai mult decât noi înşine. Cultura de masă/de consum foloseşte mai mult ca oricând instrumente precum agitaţia, tocmai pentru a ne determina să cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, din locuri care știm că au furat informaţii despre noi. Nimic nu vinde mai bine decât frica, sexul şi furia. Platformele de social media – care funcţionează după algoritmi meniţi să ne menţină furioşi şi agitaţi – este sistemul care pune în mişcare acest mecanism. Şi în timp ce noi suntem loviţi din toate direcţiile, supraveghiaţi, ademeniţi în dezbateri inutile, se întâmplă lucruri mai importante. Iar pentru noi, şansa de a mai găsi soluţii salvatoare prin care să facem ceva – de exemplu – în privinţa schimbărilor climatice se apropie de zero.
În sinea noastră, în corpul nostru – care are instincte asemănătoare animalelor – ştim că se întâmplă ceva rău, simţim asta. Despre această agitaţie venită din lăuntrul nostru vorbesc în carte, de ea sper să asculte cititorii mei – să asculte de sistemul ăsta de avertizare din interiorul nostru. Şi să se gândească la cuvântul agitaţie, nu doar ca la un dat care ne-a fost transmis; putem schimba dinamica în cultura de masă; putem acţiona astfel încât spaţiul public să devină un spaţiu pozitiv dacă luptăm pentru justiţie, dacă refuzăm să mai fim simpli consumatori pe o piaţă a consumului, dacă părăsim pereţii platformelor sociale, pentru a ieşi în stradă şi să ne punem zid în faţa injustiţiei.
Dicționarul Refacerii ne face să realizăm că sunt foarte multe lucruri – esențiale – de care pur și simplu noi, oamenii, am uitat complet, prinși în plasa platformelor de social media, devorați de online, blocați în fața politicului, devenit un spectacol grotesc. În tot acest peisaj din prezent, există un cuvânt pe care l-ai introduce – acum – în carte?
John Freeman: Nu aş înlocui cuvântul care începe cu T, Teacher (profesor), dar aş adăuga în capitol cuvântul Tree (copac). În ultima vreme, am petrecut mult timp într-o zonă împădurită. Unii dintre copacii de acolo au 500 ani. Alţii sunt parte ai pădurilor secundare (recuperate prin reîmpădurire – n.red.). Uneori, mă minunez când mă gândesc câte au văzut de-a lungul vremii. Sfârşitul monarhiei (chiar și de la distanță); sau naşterea şi declinul Imperiului Britanic; primele automobile şi primele zboruri; publicarea tuturor operelor lui Shakespeare. Marea Ciumă. Pandemia din zilele noastre. Privind lucrurile raportate la o astfel de scară îmi dă un sentiment de linişte, chiar dacă mă simt mic, dar parte al unui întreg mult mai mare. Mai mult decât un X în mulțime, supus puterii altora – aşa cum ne simţim mai mereu în vremurile astea, marcate de restricţii impuse oamenilor, în privinţa votului sau libertăţilor. Şi, mai mult decât pentru felul în care copacii se raportează la timp, i-aş adăuga în cartea mea şi pentru felul în care aceştia se comportă. Au grijă unii de alţii, se remodelează pentru ca un alt copac, bolnav, să poată primi mai multă lumină şi apă. Şi nu iau niciodată mai mult decât au nevoie. Nu sunt megalomani. Trăiesc printre alţi copaci fără să iniţieze un război. Nu am văzut niciodată un palmier şi un stejar luptându-se între ei pentru lumină, apă sau umbră. Oricum, observându-le calităţile m-a făcut să realizez că, aproape oriunde mergem, copacii dau dovadă de generozitate şi grijă, chiar dacă sunt nevoiţi să trăiască fără ajutor, în timp ce noi producem din ce în ce mai mult smog, până îi sufocăm. Bucureştiul este, aşa cum ştii, plin de copaci. Teii şi platanii din Cişmigiu, de exemplu…sau zonele protejate din Snagov, pădurile din Băneasa. Noi, oamenii, trăim printre aceşti giganţi care au multe să ne învețe.
“Cu toții ne dăm seama dacă suntem destul de generoși. Nu există niciun grafic. În interiorul nostru călătorește pur și simplu această cunoaștere secretă. Am putea spune că e un nivel invizibil. Am dăruit sau ne-am întors privirea? Nu e nevoie să fi dat bani. Ar putea fi ceva mic, o bomboană, sau ceva mare, efortul nostru. Am purtat ceva pe brațe pentru vreun prieten? Ne-am oferit expertiza? Sună ciudat, dar atunci când ajungem pe fundul prăpastiei ne pot ridica din adâncuri chiar propriile mâini generoase. A fi generos e kriptonita apatiei: ea nu mai are nicio șansă odată ce începem să dăruim. De ce? Fiindcă atât de mulți dintre noi au mult mai mult decât le trebuie. Suntem cu toții conștienți că această situație, acest dezechilibru al lumii, e o indecență.” – JOHN FREEMAN, Dicționarul Refacerii
The Blue Shelf: John, există în carte capitolul numit ”Generozitate”, un cuvânt despre care, atunci când vorbești, folosești pluralul ”noi”. Pentru că tu încă mai ai încredere în faptul că oamenii sunt buni și darnici. Suntem într-adevăr chiar atât de generoși? Dar politicienii ? Cei care ne conduc? Până la urmă, sunt aleșii noștri, nu? Mai putem schimba ceva în viziunea asta justificat pesimistă despre generozitatea umană?
John Freeman: Oamenilor ar trebui să li se predea (ca la şcoală) generozitatea. Pentru că ne-am născut egoişti şi sălbatici. Bunătatea o descoperi prin dragoste şi educație. Sigur ai întâlnit şi tu genul acela de copilaşi-mici dictatori. Eu, da. Şi recunosc că sunt haioşi, drăgălaşi. Dar, în acelaşi timp, ei sunt un fel de fereastră prin care vedem cum am fi ca oameni dacă nu am fi şlefuiţi prin educaţie. Părerea generală este că, la un moment dat, această şlefuire încetează. Nu sunt de acord. Pentru că eu cred că suntem mai influenţabili decât se crede, mult mai uşor de modelat de mediul în care trăim. Astfel că, atunci când o personalitate publică manifestă un comportament rasist, instigator la ură, şi se ghidează după principiile unor politici lacome, toate astea ne influenţează. Puţin câte puţin, viziunea noastră despre umanitate se schimbă şi, odată cu ea, ne schimbăm şi noi. Punem prea repede etichete oamenilor, ca şi cum toţi ar fi unul şi acelaşi, de parcă ne-am rezuma la trăsăturile fundamental rele ale speciei umane. E deprimant. Dar putem schimba sentimentul ăsta, promovând valorile în care credem, începându-ne ziua, de exemplu, cu un act cât de mic de caritate, chiar dacă asta înseamnă doar simplul gest de a ajuta un om să urce în autobuz. Sau să îi scriem unui prieten care este tăcut de ceva vreme şi care, poate, trece printr-o depresie. Şi să-i dăruim o oră din viaţa noastră. Secretul constă nu doar în faptul că poţi face asta, ci în faptul că te face să te simţi bine – mult mai bine decât atunci când baţi în retragere în faţa unei fapte bune, doar pentru a te agăţa cu dinţii de resursele bunăstării tale (resources of care), ca şi cum ar fi într-adevăr resurse. De ce spun asta? Cum ar fi dacă în discursul nostru am folosi mai puţini termeni financiari? Cum ar fi dacă primul cuvânt care ne-ar fi venit în minte în fraza de mai sus nu ar fi fost resursele bunăstării, (resources of care), ci depozite ale carităţii (reservoirs of care), exact precum acele rezervoare în care se adună apa de ploaie, apoi este filtrată şi redirecţionată, pentru a le servi și altora care au mare nevoie.
Pe John Freeman l-am cunoscut în anul 2015, când a venit la București pentru conferința The Power of Storytelling și, tot atunci, a lansat în limba română volumul său ”Cum să citești un romancier” (un volum care reunește 55 dintre cele mai mari personalități literare contemporane, autori cărora John Freeman le-a luat interviuri de-a lungul anilor): Haruki Murakami, Salman Rushdie, Ian McEwan şi Mo Yan, Toni Morrison, Philip Roth, John Updike sau David Foster Wallace. Să te găsești față în față cu scriitori de Nobel (unii îl câștigaseră deja, alții erau pe lista scurtă) și să nu pui întrebări banale, dimpotrivă, să impresionezi, asta chiar e o sarcină grea, mi-a mărturisit atunci John Freeman. Mai mult, John și-a amintit momentul întâlnirii cu Toni Morrison, când a fost nevoit să îi adreseze două întrebări care nu îi aparțineau, ci fuseseră impuse de șefa lui: ”Cum v-ați simțit când ați câștigat Nobel-ul în urmă cu 12 ani?” ”Cum vă simțiți când Oprah Winfrey vă recomandă cărțile, cărți care se vând apoi instant în 600.000 exemplare?” Răspunsurile lui Toni Morrison au venit ca un trăsnet: ”Freeman, doar atât poți?” De aceea, spune Freeman, întrebările sunt esențiale în relațiile dintre oameni. Întrebările vorbesc foarte mult despre cine suntem, despre nevoile noastre de înțelegere a vieții și despre gradul nostru permanent de a ne perfecționa, de a descifra lumea. În Dicționarul Refacerii, Freeman le dedică un capitol întreg, ”Questions” / ”Întrebări”.
John Freeman: Lumea este mult mai complexă decât putem noi percepe. Dar, ca să o vezi în complexitatea ei, trebuie să o vezi şi prin ochii altora, să te pui în pielea vieţii lor. Unul dintre motivele pentru care iubesc Artele este faptul că ele deţin acest mecanism capabil să facă totul posibil. În film, în dans, în fotografie şi muzică, percep lucruri pe care nu le înţeleg strict prin prisma experienţelor mele individuale. Pot retrăi Asediul Leningradului, mă pot plimba prin centrul New York-ului, în vremurile decadente de la sfârşitul anilor ’70, îmi pot simţi întregul corp eliberat de opresiuni. Însă doar cunoştinţele culturale nu ne ajută să reuşim toate astea: avem nevoie de întrebări pentru a face lumină asupra evenimentelor; pentru ca frumuseţea şi varietatea lumii să devină cât mai vizibile. Doar cu ajutorul întrebărilor de orice fel – mai puţin importante sau esenţiale – putem să cuprindem întreaga complexitate a lumii. O persoană care nu pune niciodată întrebări mă sperie. Asta înseamnă că a ajuns la un punct în care refuză o viaţă complexă, preferă să trăiască într-un imaginar simplist. Şi am observat că persoana care trăieşte la Casa Albă, în ţara mea, nu pune mai niciodată întrebări.
Ai spus la un moment dat că discursul nostru – cuvintele pe care le folosim – sunt, de fapt, simptomele timpurilor pe care le trăim. Cuvintele pe care tu le-ai analizat în carte, norme, justiție, furie, uzurpare, vot, poliție, sunt cuvinte care nu ne lasă reci (sau nu ar trebui să ne lase!). Soluția pe care tu o propui este să acționăm, să nu fim indiferenți. Cum putem să ajungem la gradul ăsta de conștiință că suntem responsabili pentru schimbare? Că trebuie să înțelegem, de exemplu, cât de important este cuvântul ”vot”?
John Freeman: Ai Netflix? Sau foloseşti orice altă platformă de streaming? Îmi amintesc că, atunci când eram puşti, – acum vorbeşte bătrânul din mine – aveam doar patru canale TV. Patru! Unul dintre ele transmitea doar alb-negru. Nu existau programe care să-ţi placă, exceptând meciurile de baschet. Drept urmare, eu şi fraţii mei ne jucam afară, inventam jocuri sau citeam. Uneori, stăteam pur şi simplu pe jos, plictisit, cu ochii în tavan. Acum sunt adult în toată firea şi rar apuc să mai fac astfel de lucruri; pentru că trăim într-o lume care ne distrage permanent atenţia. În vremurile prezente, timpul este o resursă, nu un depozitar. Şi cele mai multe forme de divertisment vor ca eu să îmi consum această resursă importantă pentru ele. Iar multe dintre ele nu îţi cer decât să le urmăreşti pasiv. Serialele-maraton sunt plăcute, sigur că da, te detaşează complet de realitate şi te proiectează – într-un fel – într-un viitor al omenirii, cvasi-uman. Vreau şi eu simularea mea pe calculator! Acum, serios vorbind, mai toţi prietenii mei trăiesc mai mult în spaţiul virtual, bănuiesc că şi ai tăi. Trăim în lumea divertismentului pasiv. Efortul de a schimba realitatea din jur – a o schimba realmente – pare uriaş în comparaţie cu cât de simplu este să modifici superficial realitatea, preţ de o oră sau două, cât foloseşti un program de entertainment. Fie chiar şi doar folosind nişte filtre pe Instagram. Creând, de fapt, un fel de ficţiune, despre cum vezi tu viaţa. Devenind un activist al generaţiei haştag. Motivul pentru care susţin implicarea în tot ce înseamnă consum local, în universul mic din jurul nostru, – fie că vorbim despre ce forme de entertainment alegem sau despre de unde anume decidem să ne culegem informaţiile de zi cu zi, este tocmai rezultatul final pe care îl obţin. Lydia Davis a scris recent despre lucrul ăsta în Literary Hub susţinând că: atunci când decizi să îţi trăieşti viaţa în spaţiul unei rame mai mici – în cazul ei, pentru că se teme de zborul cu avionul – ştii clar pentru cine şi pentru ce anume trăieşti. Să-ţi reabordezi astfel viaţa te ajută să afli exact care îţi sunt priorităţile.
În Dicționarul Refacerii, vorbești mult despre adevăr, în formele infame sub care ni se înfățișează în ultimii ani. Ce mai înseamnă adevărul azi? Oricine poate pretinde orice pe rețelele sociale, iar politicienii poartă masca bunăvoinței, dar interesele lor sunt cu totul altele. Cum mai deosebim ce este adevărat de ce este fals?
Este întotdeauna în interesul celor care deţin puterea să ne convingă că adevărul este mereu relativ. În acest vid de siguranţă, cei care conduc – prin obrăznicie, tupeu – se autodeclară ca fiind singurul adevăr valabil. De fapt, aşa a luat naştere şi fascismul. De exemplu, replica lui Trump, “Numai eu pot face lucrurile cum trebuie”, este o declaraţie cu aspiraţii fasciste. Cuvintele lui fac mai mereu parte din acelaşi registru de limbă şi sunt menite să creeze confuzie; de multe ori, Trump se autocontrazice în aceeaşi frază! Dar nu, adevărul NU este întotdeauna relativ. Pentru că există faptele. Şi sunt multe domenii ale activităţilor umane, de la inginerie la medicină, la domeniul energiei – eoliene, solare, energia din surse regenerabile – până la jurnalism, unde este nevoie de evidenţierea faptelor. În cultura actuală, se folosesc prea mult opiniile nefondate şi analizele speculative. Personal, am încetat să mă mai uit la un program al unui canal de televiziune de stânga, când am observat că tot ce mi se oferea erau 5 minute de fapte, urmate de 55 minute de speculaţii asupra faptelor. Lucrurile sunt mai puţin false în realitatea adevărată, cum sunt apartamentul tău, casa ta, strada pe care locuieşti, biroul, cabina unde votezi. Dacă îndrepţi reflectorul atenţiei tale spre aceste spaţii – şi mai puţin spre spaţiul imaginar din online – aceste lumi devin mult mai puternice, cele care de fapt contează. Şi tot în aceste lumi autentice, aproape orice poate deveni realizabil. Chiar şi să fii fericit.
The Blue Shelf 