“Mulţi bărbaţi şi multe femei poartă sau posedă, de-a lungul vieţii, un ceva anume la care ţin cu orice preţ: o mustaţă, nişte cercei, o cravată tricotată, un fular, o medalie, o bijuterie, jucăria din copilărie, o diplomă în ramă, un bibelou, ziarul din ziua în care s-au născut, un stilou, nişte copiuţe etc. Şi, cu cât îmbătrânesc, li se pare de nesuportat să piardă acest modest accesoriu. Eu mi l-am ales prost: cei un metru şi optzeci de centimetri ai mei s-au tasat odată cu vârsta. Acum, mă simt de-a dreptul intrat la apă. Şi şocat. Sunt printre cei convinşi că, odată cu trecerea timpului, lucrurile se tasează, asta ca să reiau verbul folosit de medicul meu generalist. Iubesc expresiile şi chiar există unele care exprimă această comprimare: “mettre de l’eau dans son vin” (a îndoi vinul cu apă), “mettre une sourdine” (a-şi coborî aşteptările), “mettre un bémol” (a o lăsa mai moale). Să nu-ţi mai macini creierii cu gândul la o ţeapă din trecut. Să nu mai analizezi orice în funcţie de pierderi şi profit. Să-i dai uitării pe ingraţi, pe oamenii răi, pe făţarnici, pe îndatoraţii rău platnici. Uitarea este ultimul pas spre răzbunare. Să pui mai puţin suflet şi să ai mai mult umor când emiţi judecăţi despre ştirile momentului. În fond, din astea am tot avut. Şi le-am supravieţuit, relativ bine. Exact precum corpul nostru, şi lucrurile din jur se tasează în timp. Să păstrezi un pic de distanţă faţă de conţinutul unui jurnal televizat înseamnă să te pui în postura filozofului. La 20 de ani, eşti captat de actualitate. Din pricina convingerilor. La 80 de ani, te îndepărtezi de ea. Din înţelepciune. Atenţie! Nici să cazi în plasa ignoranţei sau să te refugiezi de tot în cochilia ta nu e bine. Dimpotrivă. Să te arăţi mereu curios cu privire la mersul lumii. Să nu uiţi complet actualitatea, la fel cum nu uiţi nici zilele de naştere. Dar să te uiţi la toate astea cu rezervă, cu zâmbetul celui a cărui experienţă de viaţă a fost vaccinată împotriva oricărei certitudini. Personal, încerc să mă plasez între – iată, din nou revin la expresii – “laisser pisser le merinos” (a-şi vedea liniștit de oile lui) şi “enfourcher son dada” (a bate apa-n piuă pe același subiect). Încerc, deci, să fiu un animal bătrân raţional.” (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”, Éditions Albin Michel)
„De ce să rătăcesc prin întunericul trecutului, când discursul bătrâneţii se scrie la lumina prezentului?” (Bernard Pivot „…mais la vie continue”)
Am început articolul cu traducerea unui fragment din ultima carte scrisă de celebrul jurnalist francez Bernard Pivot, „…mais la vie continue”. Volumul a apărut în luna ianuarie, în limba franceză, la editura Albin Michel. Am început cu un fragment din carte deoarece, cel puțin pentru cei care îl cunosc cât de cât pe admirabilul jurnalist, nu este o surpriză să constate că domnul Pivot, chiar și la vârsta de 85 de ani, are același umor savuros și aceeași atitudine plină de vitalitate, care l-au consacrat în cei peste 50 de ani de carieră. Este omul care, zeci de ani, a pus întrebări, mii și mii de întrebări. De fapt, corect spus este: le-a pus întrebări celor mai mari scriitori ai lumii. În platoul faimoasei emisiuni culturale Apostrophes, pe care a moderat-o începând din anii 70, timp de 20 de ani, au venit scriitori câștigători ai Premiului Nobel pentru literatură, dar și alte sute de autori și artiști din întreaga lume sau din Hexagon. Bernard Pivot i-a intervievat, în momente rămase memorabile, pe Aleksandr Soljenițîn, pe Vladimir Nabokov (cu trac de scenă, cu foile ascunse în spatele unui teanc de cărți și cu ceașca de ceai umplută cu whiskey), pe Marguerite Duras și Marguerite Yourcenar, Susan Sontag, Umberto Eco, Georges Simenon, Milan Kundera, Charles Bukowski (venit beat mort în emisiune, de unde a plecat dărâmând decorul), Claude Lévi-Strauss, Jean-Luc Godard, Dalai Lama, iar lista este mult, mult mai lungă.
Cartea pe care a lansat-o la începutul acestui an, „…mais la vie continue” îți reamintește că Bernard Pivot nu este doar acel extraordinar moderator de emisiuni culturale, membru al Academiei Goncourt timp de 10 ani, apoi director al acesteia alți 5 ani, expert în subtilitățile limbii franceze și inițiator al campionatelor internaționale de ortografie, ci și un foarte bun scriitor. Domnul Pivot, așa cum îl redescoperi în ultima sa carte, ascuns în spatele personajului său, editorul Guillaume Jurus (84 de ani), este un om ajuns la bătrânețe, dar cu un umor fantastic, pasionat în continuare de muzica bună, de vinul bun, de plăcerile așa-numitei „la belle vie”, desigur, spune autorul, atât cât îți permite uriașul lanț de „șubreziri” ale sănătății fizice și, de ce nu, psihice: „Dacă eşti bătrân, nu înseamnă că nu ai dreptul să încerci ceva nou în viaţă. Pentru a o face mai frumoasă, pentru a o îmbogăţi. Ceva distractiv, o rătăcire de moment, o prietenie, o delicatesă culinară, un ritual nou, o ocupaţie nouă, o credinţă, o pasiune…Ai timp, deci poţi alege. Poţi încerca.”, scrie domnul Jurus (alter-ego al domnului Pivot).
Capitolele sunt centrate pe întâmplările din viața grupului Tinerii Octogenari Parizieni, prietenii și prietenele domnului Guillaume Jurus, toți în vârstă de cel puțin 80 de ani și, mai mult sau mai puțin, toți cu probleme legate de sănătate sau pur și simplu cu frământări specifice unor principii de viață la care nu renunță doar din pricina vârstei. Dar, în mod clar, toți au un simț al umorului și o viziune despre bătrânețe care transformă cartea domnului Pivot, dintr-un aparent dosar despre starea sănătății și moartea care stă la pândă, într-o minunată aventură din care nu lipsesc nici dragostea, nici vinul bun, nici optimismul, și nici la joie de vivre. Momentul aniversar petrecut în celebra Sală Goncourt, în care Tinerii Octogenari Parizieni petrec veseli și dezbat pe larg soarta limbii franceze care – spun dânșii – a cedat sub greutatea cuvintelor argotice, are un final pe care doar domnul Pivot putea să-l găsească: „Nona cânta fără greşeală, fără pic de ezitare, un cântec al artistei Jacqueline François, un hit al anilor 50, Les Lavandières du Portugal. Când ajungea la refren, ne cerea s-o acompaniem, de fiecare dată când spunea: Şi loveşte, loveşte, loveşte cu paleta, loveşte, loveşte, loveşte…Tinerii Octogenari Parizieni făceau toţi acelaşi gest, lovind cu degetele faţa de masă, în timp ce maestra de ceremonii repeta versurile. Cu siguranţă, era un spectacol inedit pentru salonul Goncourt. Edmond trebuie că se răsucea în mormânt.”
Interviul cu domnul Bernard Pivot l-am realizat pe 26 ianuarie, cu ajutorul unei „fabuloase” combinații de WhatsApp și sfântul reportofon, și cu bucuria noastră că nu ne-a doborât tehnologia. Aș vrea să știți și faptul că traducerile tuturor fragmentelor din carte, incluse în articol, inclusiv cele patru texte de la final (după interviu) îmi aparțin. Să fiți, deci, indulgenți. Oricum, m-am străduit să respect cât de bine am putut textul original al domnului Pivot.
The Blue Shelf: Monsieur Pivot, “…şi totuşi viaţa merge mai departe” este un titlu de carte care începe neașteptat, cu trei puncte de suspensie. De ce?
BERNARD PIVOT: Cele trei puncte de suspensie reprezintă viaţa mea, tot ceea ce am trăit de-a lungul ei. Însă cartea este despre bătrâneţe, despre anii de declin ai vieţii. Dar, chiar dacă avem suferinţele noastre, şi durerile, şi neliniştile, şi pesimismul firesc – pentru că suntem bătrâni – viaţa îşi continuă totuşi cursul. Titlul cărţii „…şi totuşi viaţa merge mai departe” chiar despre asta vorbeşte, despre faptul că viaţa este mai puternică decât orice depresii, decât orice nefericiri pricinuite de sănătate, decât orice frământări psihologice.
The Blue Shelf: Subiectul cărţii este bătrâneţea, dar şi felul în care noţiunea de timp s-a schimbat complet. La bătrânețe, timpul se dilată, există o lentoare a gesturilor, o viaţă fără grabă, tocmai pentru că aveţi mai mult timp…
BERNARD PIVOT: Da, sigur! Acum am mult mai mult timp. Iar asta se întâmplă pentru că am şi mai puţine griji. Ştiţi? Când eşti tânăr şi ai o viaţă profesională, viaţă de familie, eşti pur şi simplu devastat de lipsa timpului, eşti mereu în criză de timp. Iar apoi, la bătrâneţe, când viaţa de familie nu-ţi mai ocupă aşa mult timp, când viaţa profesională nu mai e, abia atunci ai timp pentru tine să reflectezi, să visezi, să pleci oriunde îţi trece prin minte. Brusc, eşti stăpânul timpului, acel timp pe care nu-l aveai când erai la apogeul carierei şi îţi întemeiai o familie. În tinereţe – și asta este un paradox – când aparent ai tot timpul din lume, nu ai, de fapt, niciodată timp. Iar când te ajunge bătrâneţea, ai tot timpul, ai timp să trăieşti, ai timp să reflectezi, ai timp să iubeşti.
The Blue Shelf: Naratorul se numeşte Guillaume Jurus, dar, în realitate, naratorul sunteţi dumneavoastră. Un personaj înconjurat de prieteni, într-un club pe care îl numiţi JOP (les Jeunes Octogénaires Parisiens, Tinerii Octogenari Parizieni) şi ale căror poveşti de la bătrâneţe le descrieţi în carte. Mă îndoiesc că nu v-aţi inspirat din viaţa reală a prietenilor.
BERNARD PIVOT: Ei bine, singurul personaj real este Nona. Ea chiar există. Este mai în vârstă decât mine, are 89 de ani şi jumătate. Este o femeie admirabilă care iubeşte viaţa din plin, este mereu la zi cu orice se întâmplă, mereu preocupată să se bucure de fiecare clipă. Dar şi să îi bucure pe alţii, pentru că e mereu atentă la ceilalţi. Ea pur şi simplu iubeşte viaţa. Şi o iubeşte acum, la 89 de ani, la fel cum o iubea la 20 de ani. Celelalte personaje din carte sunt mai mult sau mai puţin inventate de mine, de fapt, de narator – care îmi seamănă mult. Sunt personaje pe care le-am inventat, dar împrumutând, desigur, trăsături ale persoanelor din jurul meu, oameni pe care îi cunosc foarte bine. Nu e foarte original, nu? Dar, cum spuneam, Nona este singurul personaj autentic. Ea chiar este un exemplu pentru toate persoanele în vârstă, pentru că, la vârsta ei, reuşeşte să iubească atât de mult să trăiască din plin, pentru că nu încetează să fie mereu ageră, mereu curioasă, mereu gurmandă. Nona trăieşte ca şi cum mai are de trăit încă un secol.
„Grupul nostru de prieteni are, începând de alaltăieri, un nume: TOP, Tinerii Octogenari Parizieni. Cel care a avut ideea a fost Jean-Paul Blazic. La început, propusese TB, Tinerii Bătrâni (JV, les Jeunes Vieux). Dar, când îl pronunţai, JV se înţelegea J’y vais (Mă duc / Merg / Plec). Şi unde să te duci la 80 de ani, dacă nu mai mult? La groapă! Eşec total! Apoi, a venit cu propunerea Tinerii Bătrâni Sprinteni, TBS (JVV, les Jeunes Vieux Veloces). I-am semnalat că dacă unul dintre noi se întâmplă să aibă vreun handicap motor, vom fi nevoiţi să schimbăm numele. De la capăt! În final, Tinerii Octogenari Parizieni (les Jeunes Octogenaires Parisiens, JOP) a fost adoptat cu unanimitate. Găselniţa acestui nume ne-a făcut pe toţi mândri şi bucuroşi de parcă eram nişte puştani.” (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”, Éditions Albin Michel)
The Blue Shelf: Un personaj din carte cu o poveste cel puțin interesantă, cu ghilimelele de rigoare, este Coco Bel-Oeil…
BERNARD PIVOT: Ah, desigur, Coco Bel-Oeil este prototipul seducătorului, cel care, la vârsta lui, face tot posibilul să seducă în continuare, să profite de fascinaţia pe care alţii o au pentru el, bine, când spun alţii mă refer în special la femei.
The Blue Shelf: Despre el vorbiţi (în fine, domnul Jurus vorbeşte în carte) cu prietenul său Octo. Consideră că moartea lui Coco este romanescă, de-a dreptul spectaculoasă. Putem spune că o moarte este spectaculoasă?
BERNARD PIVOT: Sigur că da! Dacă mori în patul tău, în somn, singur, e mai puţin spectaculos decât dacă mori într-un accident de maşină sau de avion. Şi, desigur, mult mai puţin spectaculos decât dacă mori precum regii Franţei, întinşi pe patul lor mare, înconjuraţi de familie, căreia îi mărturiseau ultimele dorinţe. În fapt, moartea lui Coco Bel-Oeil este o moarte discretă, pentru că a făcut brusc infarct în stradă, deci pentru el a fost o moarte uşoară, însă, pentru cei din jur, a fost o moarte spectaculoasă.
„La moartea sa, un om cu proteze trebuie păstrat aşa cum e. Să nu i se scoată nici ochelarii, nici proteza auditivă. Nu se ştie niciodată.” (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”)
The Blue Shelf: La un moment dat, îi propuneţi lui Octo să limitaţi discuţiile despre starea de sănătate la 3 minute fiecare. Totuşi, în carte, sunt capitole întregi doar despre sănătate. Despre CI2A, cele 4 litere apocaliptice, însemnând primele litere ale celor 4 boli fatale ale bătrâneţii. Dar povestiţi despre asta cu mult umor…
BERNARD PIVOT: Ştiţi? Este de preferat să vorbeşti despre sănătate cu un pic de umor, mai degrabă decât să vorbeşti cu solemnitate, pe un ton grav, cu pistolul la tâmplă. Eu știu bine că, ajuns la o anumită vârstă, nu scapi de toate probele de rezistenţă fizică, ele oricum te pândesc, ştii că vei fi probabil victima unui cancer, al unui accident vascular cerebral sau al bolii Alzheimer. Da, conştientizezi că sunt lucruri foarte grave, care îţi vor face viaţa grea, până în punctul în care ţi-o vor face insuportabilă, dar prefer să privesc toate astea cu mult curaj. Şi, se ştie, un curaj adevărat presupune să ai şi o doză de umor.
The Blue Shelf: Sigur că toţi ne gândim la moarte. Dumneavoastră descrieţi în carte ideea unei morţi ideale, în timp ce ascultaţi Berlioz sau Mozart , citind Baudelaire sau Voltaire sau Colette. Şi ar mai fi un personaj, discret, pe care îl admiraţi, monsieur Courier. Cine este?
BERNARD PIVOT: Paul Louis Courier este, pentru mine, un scriitor mare, un scriitor uitat astăzi în Franţa şi îl admir atât de mult pentru că era foarte curajos. A fost un pamfletar remarcabil, un scriitor extraordinar, cu o viaţă uluitoare, a fost ofiţer în armata lui Napoleon şi, în plus, cunoştea la perfecţie limbile greacă şi latină. A fost un personaj special, dar care, din păcate, a fost complet uitat.
The Blue Shelf: Mi-a plăcut mult pasajul despre “conversaţie”, un fel de edificiu imens al amintirii, cum scria Proust. Şi este amuzant când spuneţi “ce conversaţie delicioasă!”, dar vorbiţi despre cu totul altceva. Ce este o “conversaţie” (une conversation)?
BERNARD PIVOT: Ei, “conversaţia” este un produs de patiserie franceză, un produs care, din păcate, a dispărut. Este un foietaj cu cremă de migdale, este foarte foarte bun şi chiar nu ştiu de ce a dispărut. Dar, în copilărie, era foietajul meu preferat. Dar să ştiţi că, din fericire, astăzi există la Paris un loc unde îl găsiţi, o patiserie de pe strada Pyramides. Ceea ce mi se pare minunat este că acest foietaj, numit “Conversaţie”, era preferatul meu în copilărie, iar eu mi-am clădit întreaga carieră profesională tocmai pe conversaţii.
The Blue Shelf: În cartea-eseu “O scurtă eternitate” (Une brève éternité), Pascal Bruckner vorbea despre vremurile lui Molière, când, la 40 de ani, oamenii se considerau deja bătrâni, iar astăzi, oameni la 60 de ani încep să-şi retrăiască adolescenţa. Deci vremurile s-au schimbat. Când aţi simţit, cu precizie, că aţi îmbătrânit?
BERNARD PIVOT: Când am împlinit 80 de ani. Când am împlinit 80 de ani, am conştientizat faptul că am ajuns la “marea vârstă” (bătrâneaţea – n.red.). Sigur, înainte mă gândeam şi eu, ca toată lumea, la moarte, la bătrâneţe, dar o făceam fără să disper din asta, fără să mă gândesc la ce e mai rău. Dar, în ziua când am împlinit 80 de ani, mi-am spus că, în fond, aveam în urma mea întreaga viaţă şi că mai aveam doar câţiva ani de trăit. La 80 de ani, chiar dacă sănătatea mea era în regulă, nu mai aveam aceleaşi reflexe, aceleaşi idei, aceleaşi comportamente, totul s-a schimbat, pentru că am realizat că viaţa mea se apropie de final.
The Blue Shelf: Scrieţi în carte: “Am îmbătrânit, dar iubirea rămâne un sentiment tânăr”…
BERNARD PIVOT: Iubirea… Când iubeşti la 10 ani, la 20, la 50 sau la 80 de ani, iubirea este tot un sentiment extrem de puternic, care vă conduce spre un alt fel de viaţă, iar sentimentul ăsta este mereu înălţător. La 10 ani, crezi că acea iubire va dura toată viaţa, iar la 80 de ani continui să iubeşti, doar că îţi spui că este ultima iubire a vieţii tale, dar asta nu o face mai puţin frumoasă.
The Blue Shelf: În ultimul capitol al cărţii, scrieţi despre ultimele rezoluţii: “să nu mă mai plâng”, “să fiu bine dispus”, “să-mi alimentez curiozitatea”, “să visez”. Aţi fost mereu un visător?
BERNARD PIVOT: Când eram copil, eram un visător. Eram adesea certat tocmai pentru că petreceam mult prea mult timp doar ca să visez. Apoi, când am crescut, viaţa profesională şi cea de familie nu mi-au mai permis să visez cum voiam. E, de altfel, imposibil. Apoi, când îmbătrâneşti, când eşti mult mai singur, când, în sfârşit, te regăseşti pe tine însuţi, când eşti mai uşurat de grijile profesionale şi familiale, poţi din nou să revii la vremea visării, la vremea meditaţiei, la vremea filozofiei. Te aşezi într-un fotoliu şi îţi oferi această plăcere a visării, şi visezi la întâmplările de altădată, sau chiar la clipa prezentă.
The Blue Shelf: La începutul romanului său, “Recunoştinţă”, autoarea Delphine de Vigan vorbeşte despre gratitudine şi îşi întreabă cititorii dacă au mulţumit vreodată din toată inima cuiva. Şi cui anume? A mulţumi e important. Dumneavoastră, monsieur Pivot, cui aţi vrea să-i mulţumiţi?
BERNARD PIVOT: Oh! Dar sunt atât de mulţi oameni cărora să le spun mulţumesc! Zeci şi zeci de persoane. De exemplu, pe biroul meu de lucru, păstrez portretul unui om care se numeşte Maurice Noël, care a fost redactorul meu şef la publicaţia Figaro Littéraire, în urmă cu 60 de ani. Pentru el am o recunoştinţă eternă, pentru că el m-a învăţat meserie, el mi-a dat cele mai bune sfaturi pentru a deveni jurnalist, îi datorez enorm. Acesta ar fi un mulţumesc profesional. Şi apoi, mai este acel mulţumesc în dragoste, mulţumesc familial, sunt atât de mulţi oameni cărora să le spui mulţumesc la sfârşitul vieţii. Şi chiar mulţumesc vieţii! Mulţumesc norocului! Mulţumesc fericirilor de moment! Mulţumesc femeilor pe care le-am iubit! Mulţumesc prietenilor! Mulţumesc telespectatorilor! Mulţumesc cititorilor! Sunt atât de mulţi oameni cărora să le spun mulţumesc!
Patru fragmente din „…mais la vie continue”, BERNARD PIVOT
1. «I-am spus lui Octo că petrecem prea mult timp discutând despre sănătate. Corpul nostru – sunt de acord cu asta – este un subiect cu atât mai important, cu cât funcţionarea lui lasă de dorit. Tot felul de mici blocaje, dureri bruşte, uneori fulgerătoare. Trebuie să facem faţă obişnuinţei de a fi bătrân. Să comparăm şubrezirea carcasei cu interiorul ei. Dar, de aici şi până la a face din asta tema esenţială a conversaţiilor noastre, adusă în discuţie la fiecare întâlnire, el, despre prostata lui, eu, despre arsurile mele la stomac, asta chiar nu face bine la moral. Pentru că şi de el ne pasă.» (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”)
2. «Coco Bel-Oeil a murit. De neconceput, nedrept, revoltător. Uimire, apoi disperare. Raphaëlle şi Coco Bel-Oeil se plimbau braţ la braţ pe strada Sèvres, când ea a simţit că el se desprinde de ea. S-a oprit în loc, i s-au înmuiat picioarele, apoi a căzut cu totul, fără ca ea să-l poată susţine. Crede că l-a auzit spunând: Mi-e rău, rău. Întins pe jos, cu gura deschisă, avea chipul crispat de durere, sau poate de groază. Mai respira? Raphaëlle nu ştie să spună. Le-a cerut trecătorilor adunaţi deasupra trupului căzut să cheme ambulanţa. (…) Un infarct zdravăn îl pusese la pământ pe prietenul nostru în doar câteva secunde. Cum să ne fi gândit că tocmai cel mai tânăr dintre noi avea să se ducă aşa repede? Şi nu doborât de nemernicul ăsta de virus la modă.
– Ştii cumva, m-a întrebat Octo, dacă există oameni celebri care, exact precum Coco Bel-Oeil, au murit în stradă?
– Da, într-un accident, sau ca urmare a unui accident, ca Roland Barthes sau ca Louis Nucéra, dar, de moarte naturală aşa, nu cunosc.
– Există vreo antologie despre morţile scriitorilor? Sau o antologie despre moartea personajelor din romanele celebre?
– Nu cred. De ce mă-ntrebi?
– Pentru că mi se pare că moartea lui Coco Bel-Oeil este foarte romanescă. În plină stradă, în mijlocul mulţimii, cu ambulanţa la faţa locului. În braţele logodnicei sale…
– Este, în mod evident mult mai spectaculos decât să mori în somn, singur în pat, sau intubat la spital, din cauza insuficienţei respiratorii provocate de Coronavirus.
– Îmi pare rău dacă te şochez, mi-a spus Octo, dar eu chiar cred că prietenul nostru a avut o moarte splendidă. Desigur, l-aş prefera viu printre noi, dar, vai, ce plecare!
– Nu, nu mă şochezi. Şi îţi mărturisesc că, atunci când Raphaëlle mi-a dat vestea morţii, aşa tulburat cum eram, îmi spuneam că mi-ar plăcea să mor şi eu aşa brusc, aşa uşor, în braţele lui Manon. În tot necazul ăsta al lui, a avut noroc, aproape că l-am invidiat un pic.» (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”)
3. «Lucrul ăsta m-a făcut să reflectez mai mult la mine, Guillaume Jurus, om la 84 de ani, fragil ca orice bătrân, viguros ca un ciorchine de strugure stors. M-a făcut să-mi analizez parcursul. Să stabilesc un bilanţ, nu neapărat legat de sănătatea corpului meu, dar mai ales de starea mea mentală. Dacă nu te loveşte vreun Alzheimer sau mai ştiu ce neplăceri neuropsihologice, rămâi în continuare stăpân pe ce gândeşti, pe ce-ţi doreşti, pe ce iubeşti. La orice vârstă, există alegeri. Ultimele alegeri nu sunt neapărat mai puţin importante, chiar dacă ele depind de alegerile precedente. E bine să optezi pentru o gândire pozitivă, pentru o preafericită înţelepciune şi, de ce nu, pentru o doză de visare, bine păstrată în creier, ca pe un Graal al tinereţii. Supravieţuirea mea se arăta deci prea scurtă, ca să mă mai obosesc din cauza a tot felul de constrângeri nemiloase. Aşa că am decis să renunţ la a-mi scrie memoriile. Mi se par din ce în ce mai lipsite de sens. Mă plictiseam de fiecare dată când reciteam ce am scris despre copilăria sau tinereţea mea, în încercarea stupidă de a rămâne fidel cronologiei. Memoria îmi era obosită, sau mai degrabă leneşă, stilul era plat şi insipid, ca o tartă fără zahăr. La ce folos să-mi pierd vremea făcând un exerciţiu penibil de rememorare a ceea ce am fost, când aş putea mai bine să valorizez timpul, scriind despre cine sunt acum! De ce să rătăcesc prin întunericul trecutului, când discursul bătrâneţii se scrie la lumina prezentului? Toate orele astea pe care le pierd căutând prin propriile arhive, citind scrisori, analizând fotografii, răscolind amintiri adesea frunzărite, din comoditate, toate zilele dedicate căutărilor şi reconstiturii unei întâmplări, toate astea înseamnă timp furat bucuriei de a trăi mult şi bine de acum înainte. Jos trăitul în trecut! Trăiască clipa prezentă!» (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”)
4. «O categorie aparte sunt bărbatul (şi femeia), al căror corp onorează cercetările ştiinţifice medicale: colecţionarul de proteze. Protezelor clasice, pentru auz, pentru ochi sau dentare, li se adaugă stenturile de la nivelul arterelor, sufocate de depunerile-mărturie a unei vieţi gurmande, stimulatorul cardiac, cunoscut ştiinţific sub numele de pacemaker, în fine, protezele cu polietilenă şi titan introduse în şoldurile sau genunchii rebejiţi. La moartea sa, un om cu proteze trebuie păstrat aşa cum e. Să nu i se scoată nici ochelarii, nici proteza auditivă. Nu se ştie niciodată.» (BERNARD PIVOT „…mais la vie continue”)
The Blue Shelf 