„Prevenit de către Rudy, ştiam că urma să-mi înmoi degetele în agheasmatar, să-mi fac semnul crucii peste piept, urmat de o mică genuflexiune în clipa când trebuia să pornesc pe aleea centrală. Lăsându-mă antrenat de către cei care mă precedau, împins de către cei care veneau în urma mea, am văzut cu spaimă că-mi venea şi mie rândul. Mă temeam că, în momentul când aveam să ating agheasma, o voce va răsuna între zidurile acelea și-mi va striga plină de mânie: „Copilul ăsta nu e creștin! Afară cu el! E evreu!” În loc de asta, apa se înfioră parcă sub mâna mea, îmbrăcă forma palmei mele și se înfășură, proaspătă și pură în jurul degetelor mele. Prinzând curaj, m-am străduit să-mi desenez pe bust o cruce perfect simetrică, apoi am îndoit genunchiul acolo unde camarazii mei făcuseră întocmai, înainte de a mă alătura lor pe bancă. „Iată-ne în casa Domnului, se înălță un glas subțire. Mulțumim că ne primești în casa Ta, Doamne.” Am ridicat capul: dacă e să vorbim de casă, apoi asta da, casă! Nu așa, casa te miri cui! O casă fără uși și fără pereți despărțitori, dar cu ferestre colorate care nu se deschideau, cu stâlpi care nu serveau la nimic și plafoane rotunjite. De ce erau plafoanele curbate? Și atât de înalte? Și fără lustre? Și de ce, în jurul preotului, fuseseră aprinse lumânări deși eram în plină zi? Făcând un arc cu privirea, am constatat că erau suficiente scaune pentru toată lumea. Dar unde oare avea să se așeze Dumnezeu? Și de ce oare cele trei sute de ființe umane înghesuite pe podeaua cu dale a locuinței acelea ocupau atât de puțin loc? La ce servea tot spațiul acela din jurul nostru? Unde trăia Dumnezeu în locuința sa? Zidurile vibrară, iar tremurul lor se transformă în muzică: cânta orga. Sunetele acute îmi gâdilau urechile, sunetele joase îmi înfiorau fesele. Melodia se desfășura densă, generoasă. Într-o clipită, am înțeles totul: Dumnezeu era acolo, pretutindeni în jurul nostru.” (ERIC-EMMANUEL SCHMITT, Copilul lui Noe, traducere: Ileana Cantuniari)
The Blue Shelf 