„Când o să fiu mare vreau să mă fac buna, am şoptit. Ca să merg doar un pic aplecată, de la bloc până sus, la marginea oraşului, unde-i casa noastră, să am totuşi două picioare bune şi oamenii să-mi dea bineţe, iar eu să-i cunosc pe fiecare şi să mi se pară că nu-i nimic mai frumos pe lume decât să fii bătrân, căci atunci eşti bun şi trimiţi către mine, Arsenia de la cinci ani, cea moartă de frică, numai felii de lumină”.
Este unul dintre citatele mele preferate din Tot înainte, cea mai recentă carte semnată de scriitoarea Ioana Nicolaie, volum apărut la editura Humanitas. Nu am ales citatul întâmplător. Ci pentru că toţi cei care au citit deja Pelinul negru şi Cartea Reghinei au întâlnit, şi în povestea Agustinei, şi în povestea Reghinei, iar acum, şi în povestea Arseniei, aceleaşi felii de lumină, la care visează personajele; dincolo de rău, de urât, de neputinţa de a se sustrage destinului, de nefericirile vieţii, zi după zi după zi în aceeaşi realitate cotidiană, istorică, politică, există mereu un pic de speranţă, un refugiu: dulapul, în cazul Agustinei, vara ce-a ţinut trei ani, în cazul Reghinei, bătrâneţea şi feliile ei de lumină, în cazul Arseniei.
Tot înainte este, din punctul meu de vedere, o carte asemeni unei pânze (literare), pe care o suprapui peste alte două canevas-uri, alte două istorii personale, cele ale Agustinei şi Reghinei. Recunosc că am citit povestea copilăriei Arseniei, din noul roman al Ioanei Nicolaie, făcând permanent conexiuni cu cele două romane anterioare. De altfel, autoarea inserează în carte, referinţe care te întorc la Pelinul negru şi la Cartea Reghinei.
“De‑acum eu, Bulța Arsenia, știu că n‑o să intru degrabă‑n camera obscură. N‑o să scot filmul din aparatul gigantic în care‑am tot răsturnat de toate, de la note bune și teze, la vânătăi de tot felul, și frați, și nou‑născutul care va veni curând, după Cernobîlul care va exploda peste numai o lună, și se va numi Agustina, și va fi o fetiță pe moarte.” (Tot înainte – Ioana Nicolaie)
“Poți fi mândria secției, poți ajunge la panoul de onoare sau, de ești vrednică, poți apărea și‑n ziarul unde s‑a scris cândva despre mama ta, Reghina, când tocmai o născuse pe Vera, a douăsprezecea, și nu era o mamă mai eroină ca ea.” (Tot înainte – Ioana Nicolaie)
“Casa noastră părea, văzută de departe, din dreptunghiuri vopsite.”, scria Ioana, cu ani în urmă, în volumul Cartea cu bunici, coordonat de Marius Chivu. Am reţinut imaginea asta, povestită în timpul unui interviu avut cu Ioana, în 2014. Şi chiar atunci spunea că, într-o zi, toate amintirile din anii copilăriei vor deveni o carte. Doar că amintirile, atunci când se vor puse în cuvinte, nu revin aşa, peste noapte, ci au un timp al lor, au nevoie de un moment anume, de un declic, de o secundă potrivită, în care ştii că poţi reface drumul înapoi, spre tine, copilul.
Despre copilărie mi s-a părut întotdeauna greu să scrii, chiar dacă pare un ajutor literar la îndemână. Este greu pentru că, de cele mai multe ori, riscăm să fim prea centraţi pe sine, pe povestea singulară a personajului. În cartea Ioanei Nicolaie, însă, povestea Arseniei se conturează printre alte zeci de portrete, ale unor oameni care apar şi dispar din viaţa copilului. Mai mult, există în Tot înainte o oglindă (voit sau involuntar plasată) în faţa copilăriei Arseniei. Pentru că am regăsit în întâmplările ei de viaţă imagini din prezent, lucruri care stârnesc indignarea, fenomene care, în zilele noastre, sunt teme de dezbatere publică. În anii aceia ai comunismului, în care un copil era norocos dacă vedea cum arată o pâine, într-un sat uitat de munte, într-o comunitate săracă şi lipsită de orice speranţă de mai bine, un copil făcea singur faţă, fără să-l apere nimeni, unor realităţi precum: bullying-ul, abuzul, nerecunoaşterea meritelor, nepotismul de partid. Momentele sunt extrem de bine punctate de autoare, iar întâmplările prin care trece mica Arsenia sunt de fiecare dată dublate de un discurs interior al acesteia. Arsenia este un copil care, în ciuda sărăciei materiale, în ciuda unui sistem politic complet descurajator, în ciuda realităţilor cotidiene crunte, reuşeşte să-şi creeze singură un sistem de apărare: prin visare, prin ambiţii proprii, prin conştiinciozitate, dar şi printr-un fel înduioşător de a fi umil, dar demn, în faţa a ceea ce îi este dat.
De altfel, există un motiv care apare constant de-a lungul cărţii şi care marchează trăirile Arseniei, toate proiectate în visuri şi ambiţii personale, singurele capabile să înfrumuseţeze realitatea gri în care creşte personajul: vrea să fie cea mai grozavă culegătoare, sau profesoara de dans, sau gimnastă, sau astronaut, sau zână, sau fotograf, sau profesoara de engleză, pentru că a învăţat-o să spună flower. Arsenia nu este doar un personaj copil, ci un personaj-copil-deja scriitor. Pentru că se simte, în fiecare dintre poveştile ei, mâna autorului, cel care, zeci de ani mai târziu, a reuşit să îşi înţeleagă propriile gânduri şi trăiri din copilărie, şi să le explice apoi, cu maturitatea celui care este acum, în paginile unui roman.
TheBlueShelf: Mi-am dat seama, citind Tot înainte, că simţeam nevoia să mă întorc şi la Cartea Reghinei . Pentru că, în mod involuntar, mintea cititorului face asocieri între personaje, întâmplări, ba mai mult decât atât: eu chiar văd cele două cărţi ca pe două pânze care se tot suprapun, formând un canevas, uriaş, cum sunt şi amintirile unui om: ele revin în mintea noastră într-o ordine aleatorie, o amintire o urmează pe alta, apoi se întrepătrund… Aşa văd eu cele două cărţi, Cartea Reghinei şi Tot înainte. Una este o mise en abyme a celeilalte şi invers. Ce a însemnat pentru tine exerciţiul memoriei în cazul Arseniei? Cum ţi-ai organizat canevas-ul ăsta imens de amintiri?
IOANA NICOLAIE: Asumându-mi-le, fiind nevoită să spun, da, așa a fost, n-am prea ficționalizat, poveștile Arseniei chiar s-au petrecut, de la cele întoarse spre locul paradisiac în care ea vine pe lume – și eu, desigur, căci fetița aceasta chiar este un alter-ego al meu -, până la celelalte, la fel de grele, despre pionieri, despre cum se preda egalitatea la școală, despre manipulare, ideologie, despre cum poți muri înecată într-un spital, despre Cântarea României, despre patrie, iubit conducător, spectacole patriotice, întreceri sportive și multe altele. Canevas-ul nu este neapărat al unui desen, ci mai curând al unei hărți. În tot scrisul meu m-am străduit să scot la lumină cât mai multe ținuturi. Pe cele imaginare le-am turnat în cărțile pentru copii. Pe celelalte am încercat să le prind fie în povești despre supraviețuirea în primul deceniu post-comunist – O pasăre pe sârmă-, fie în cele trei romane despre nordul meu transilvan, fie în ceva cu mult mai fragil de pus într-o ramă, ca în Cerul din burtă, unde-i vorba despre cum vine un copil pe lume. ”Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură/Încet repovestită de o străină gură” scria Eminescu. Cred că simțim cu toții asta, mai mult sau mai puțin, însă numai pe unii ne obsedează șoapta repovestirii, ce ascunde ea, despre ce-i vorba până la urmă. Rămâne mereu un punct median, nevralgic, vulcanul din centrul teritoriului fără de care n-ar exista nimic, căci lava n-ar fi desenat forme noi de relief, norii de cenușă nu s-ar fi depus ca să dispară încetul cu încetul ca și cum n-ar fi existat vreodată. Lumea nordului meu și-a experiențelor mele din copilărie cuprinde astfel de formațiuni pe care n-am vrut să le abandonez, m-am simțit datoare să le arăt și altora. Dar m-am ferit, pe cât posibil, să le amestec prea tare unele cu altele. Tot înainte este, esențial, despre șansele pe care le avea cu adevărat un copil născut în comunism. În Cartea Reghinei comunismul e doar un fundal, căci miezul e ocupat de viața fantastică a femeii cu un trup de o mie de kilograme. Iar în Pelinul negru, carte a cărei acțiune se petrece mai mult în post-comunism, e vorba despre drama unei fetițe, Agustina, ce ajunge să petreacă niște ani într-o școală pentru copii cu nevoi speciale.
TheBlueShelf: Sunt pasaje în carte pe care, citindu-le, nu ai cum să nu le înţelegi rolul lor decisiv în viaţa Arseniei. Scena de la finalul cărţii este, din acest punct de vedere, cea cu un impact uriaş. Ai avut vreun moment în care ai simţit că este prea mult ceea ce oferi în scris? Că îi dăruieşti prea mult cititorului? Că poate ar fi trebuit să păstrezi o parte din Arsenia şi micile ei secrete doar pentru tine? Sau dimpotrivă, ai mizat tocmai pe o sinceritate absolută (care, de altfel, se simte în rândurile cărţii).
IOANA NICOLAIE: Nu am făcut rabat la capitolul sinceritate, de data aceasta e pentru prima oară când a fost important și dincolo de text să nu ocolesc adevărul. Cine ar crede, de pildă, că mie, autoarei, chiar mi s-a scos o măsea de către învățător? Cine și-ar imagina că acea scenă finală, față de care eu am avut o problemă culturală, ca să spun așa, căci metafora menghinei a mai fost folosită în literatura recentă, chiar s-a petrecut? Sunt multe secrete dezvăluite în Tot înainte, smulse cu greu din biografia proprie, și numai pentru că mi-au răspuns continuu, pe voci nenumărate, că nu-i copilul de vină, el a făcut tot ce-a putut, tot ce i s-a spus, doar că, precum frații săi mai înainte, nici el nu se putea pune de-a curmezișul istoriei celei mari. Walter Benjamin vorbea la un moment dat despre Istorie ca despre un înger colosal, cu aripile larg desfăcute, care merge îndărăt cu spatele, măturând totul în cale. Câtă suferință, și ruină, și dramă lasă el îndărăt cred că se vede limpede și-n totalitarismele secolului trecut. Micuța Arsenia, privită de la scara asta, nu înseamnă nici cât o gânganie. Dar glasul ei, devenit mărturie, poate contează. Firește că nu i-am oferit Arseniei decât o parte din amintirile mele, căci n-am vrut să reiau filonul fantastic din romanele anterioare, nici poveștile de familie, nici preocuparea mea pentru subdialect, nici tot ceea ce ținea de spațiul anistoric al orășelului Văralia în care e plasată acțiunea.
TheBlueShelf: Comunismul văzut prin ochii Arseniei este una dintre temele cărţii. Şi aici apar multe motive care se repetă (voit) tocmai pentru a le accentua puterea pe care o aveau asupra Arseniei (şi, evident, asupra tuturor). Pâinea este unul dintre aceste motive. Pâine pe care Arsenia nu o văzuse niciodată în magazine, pâinea asta nevăzută, un fel de Dumnezeu (m-am gândit de fiecare dată când revenea motivul pâinii nevăzute la această comparaţie cu Dumnezeu, nici pe el nu l-a văzut nimeni). Ce ţi-a fost cel mai greu să redai în rândurile cărţii din anii aceia marcaţi de comunism, de fanfaronada propagandei, de lipsurile uriaşe? În care moment din acest trecut comunist ai simţit că amintirea e încă enorm de prezentă, că încă te apasă?
IOANA NICOLAIE: Ca una care a mâncat o singură felie de portocală înainte de căderea comunismului, ca mulți copii ai deceniului opt, căci atunci a fost înfometarea națională, raționalizarea, cozile dramatice, firește că nu mă pot întoarce fără o urmă de furie către acel timp. Niciodată n-o să pot pricepe cum e posibilă oroarea, cum omul, altminteri o specie care produce enorme cantități de frumusețe, e în stare să facă și răul cel mai mare. Cum apar regimuri totalitare, cum se cațără dictatorii până deasupra și-și împroașcă veninul timp de decenii, cum ți se poate confisca viața și cum de toate devierile acestea nu se corijează imediat. Anticorpii lumii mari funcționează, se pare, cu mult mai prost decât cei ai bietelor noastre trupuri. În fiecare capitol din Tot înainte am simțit golul din stomac. Dar am simțit și multă nostalgie, și dragoste, și multă emoție. Sper că ea a trecut mai departe pe pagini; cum să nu te cuprindă fiorii când îți amintești cum lumina pătrundea, ca un fascicul ireal, printre ramurile unui tei, ca să umple de aur podeaua pe care ai umblat de-a bușilea în copilărie?
„Copiii din spate nu se prea văd, dar totuși mamele lor i‑ar găsi imediat. Nu și pe urâta de mine, cea mai urâtă, care n‑are ce căuta lângă Carmina sau Tiberiu, nici măcar lângă Voichița, chiar dacă m‑am străduit să vin cu pantofii curați, chiar dacă nu mi‑am mișcat decât un pic cordeluța, de vițele au luat‑o razna, și am ca niște țepi ieșind din capul ca o mâzgă de limpezit într‑o cană. Părinții ceilalți n‑au de ce să mă vadă. Ei se pot uita cu drag la copiii lor, clasa întâia B e una dintre cele mai reușite din școală. Iau poza și‑o ascund în cartea cu acte. Singură să rămână, să n‑o mai cerceteze ochi străini niciodată. Și aștept încă doi ani până când, la Măgura, unde‑am luat premiul al treilea, să ies în față, să stau până e gata poza‑n care sunt mai grasă ca oricând, însă port șnur de comandantă. Cât despre prima mea fotografie, aceasta, în care n‑am nici un chip, după o vreme, după o zi sau un an, sau poate cincisprezece, s‑a făcut ca pământul de pe niște pantofi pe care nu‑i poți curăța bine niciodată.” (Ioana Nicolaie – Tot înainte)
TheBlueShelf: De-a lungul cărţii Tot înainte (şi iar revin şi la Cartea Reghinei, pentru că şi acolo am avut această senzaţie), există două sentimente pe care un cititor le intuieşte printre rânduri: umilinţa şi demnitatea. Umilinţa în faţa realităţii comuniste – cu tot ce presupunea ea, de la ritualuri absurde la ideologii strâmbe – şi demnitatea în faţa oamenilor (să nu se vadă că n-avem, să nu ştie lumea că suntem amărâţi, să avem pantofiorii curaţi, indiferent de noroaiele prin care am trecut etc). Ai vrut într-adevăr să evidenţiezi aceste două sentimente ale personajelor? Tocmai pentru a reproduce cât mai fidel acele vremuri, cu oamenii lor trişti şi nevoiaşi, dar demni până în măduva oaselor? (Micuţa Arsenia era demnă, da, asta se simte în poveştile ei).
IOANA NICOLAIE: Dar câtă sărăcie era în locul acela?, s-ar putea întreba un cititor mai puțin atent la nuanțe. Ei bine, paradoxul e că-n anii 80, în orașul Văralia în care crește eroina mea, era cu mult mai bine decât în general. Locul era stațiune și se mai găseau din vreme-n vreme produse rarisime-n altă parte, precum banala băutură Pepsi care, pe-atunci, însemna însăși prosperitatea. Mai mult, zona fiind muntoasă, nu se făcuse colectivizare, așa că oamenii locului își păstraseră proprietățile. Doar că Arsenia nu știa asta prea bine, deși spune cum, în vizitele ei la bunica mutată la bloc, tremura de frig, căci în apartamente nu exista căldură. Amintește și de caloriferele înghețate de la școală, de alimentarele goale, de înghețata care venea de câteva ori pe vară etc. Trebuie să treacă ani, cu nedreptățile și umilințele lor, ca ea să poată pune în sfârșit în balanță discursul triumfalist cu care-a fost educată la școală și viața reală. Romanul Tot înainte este până la urmă unul despre maturizare, despre cum ajunge la adevăr un copil otrăvit continuu din exterior, dar care se naște într-o lume tradițională, cu felul ei de-a supraviețui în vremuri grele, cu munca pusă pe piedestal, cu demnitatea și cinstea ca valori nenegociabile. În romanul acesta, spre deosebire de cele anterioare, mă străduiesc să prind și câte puțin din figura pozitivă a tatălui. Lecția demnității vine de la el, e repetată, ține de felul de-a fi al comunității. Că peste ea se prăvale ipocrizia oficială, cu mătăsurile șnururilor și-ale cravatelor pionierești fluturând în vânt, când ești nevoit să mergi la școală pe-o uliță desfundată, numai noroaie, e cealaltă față, dominantă, a poveștii.
TheBlueShelf: Există multe momente în Tot înainte (la fel ca în Cartea Reghinei) extrem de poetice. Şi mi-a rămas gândul la momentul în care Arsenia gustă pentru prima dată dintr-o portocală. În volumul tău Lomografii, chiar există o poezie, Sâmburii, în care scrii: “şi-n portocală, fetiţa-fată din camera mică, fetiţa încă trăind în camera mică”. Cum ţi-ai dorit să iasă portretul Arseniei, fetiţa-fată (sau, judecând după greul pe care îl ducea, am putea să-i spunem Arsenia, copilul ca un om mare), ce anume din ea ai vrut neapărat să ajungă la cititor?
IOANA NICOLAIE: Feliuța asta de portocală mă obsedează, mi se pare ca un cârlig înfipt adânc în inima acelei vremi. Am scris despre ea mai întâi în Nordul, cred c-am mai ajuns și prin articole la storcirea ei ireală, din anii optzeci. Cum se putea ca un fruct atât de banal să fie transferat în simbol? Cum să n-o mănânci, pentru că e una singură, aproape că nici nu există, iei doar fărâme din ea, cât mai mici, doar, doar vor ține cât mai mult? Firește că-n capitolul din carte în care apare povestea feliei e vorba, mai mult, despre cum pierzi un om drag, despre cum până la urmă, orice-am face, moartea e acolo, lângă noi, o vedem cu ochii noștri și n-o putem pricepe. Dar e vorba și despre felie ca parte dintr-un întreg. Despre cum ea ajunge la tine, copil din 1980, numai pentru că unchiul tău e maistru constructor. Și prin el deodată ești un privilegiat, căci în cele două autoserviri ale orașului Văralia, în ultimul deceniu de comunism, nu se puteau vinde portocale. Și nici altceva, uleiul dispăruse, zahărul era raționalizat, pâinea se dovedea mai mereu nevăzută, carnea nu se știe unde ajungea. Banane, da, am văzut în filmul ”Vagabondul” înainte de 1989. Și, ca-n cântecul lui Andrieș, poate că pe la telejurnal să mai fi zărit când și când cașcaval. Îmi pare rău că eu mi-o amintesc pe bunica muribundă, iar nu cum era ea de-adevăratelea, vie și minunată, numai pentru că de pe patul de suferință mi-a întins o felie de portocală. Iar eu nu mâncasem așa ceva niciodată și nici n-aveam să mai mănânc până după revoluție.
TheBlueShelf: Am să fiu cosmonaut, sau zână, sau tovarăşa de la dansuri, sau bunica. Arsenia este copilul care visează să fie fiecare lucru frumos, mărunt, care i se întâmplă. Visează chiar să fie bătrână, pentru că “atunci eşti bun şi trimiţi numai felii de lumină”. Ce sunt aceste felii de lumină pentru copilul Arsenia? De unde veneau ele?
IOANA NICOLAIE: Tare-aș fi vrut ca pe fetița din cartea mea, și pe copiii din vremea aceea, să-i prindă mereu de mână cineva, cu multă bunătate, și să-i treacă toate străzile care li s-au ivit în cale. Că s-a petrecut altfel, o arată moștenirea pe care o avem până astăzi. De o traumă nu se scapă ușor, când ți s-a predicat duplicitatea, când ai fost învățat să nu întrebi, să nu te miști din rând, să nu cumva să-ți ridici privirea mai sus decât se cuvine, e greu să te descurci în lumea fără gratii. Îți trebuie timp ca să pricepi cum a fost gâtuită istoria, cum minciuna a dat niște lăstari uriași – până azi se mai fac la școală povești naționaliste cu tătari, stejari din Borzești, până azi nu se știe mai nimic despre istoria Ardealului sau despre Carol, regele de care-ar trebui să fim mândri și căruia-i datorăm enorm. Mi s-a întâmplat o dată să fiu întrebată în taxi, când nici nu urcasem bine, iar șoferul avea chef de vorbă: doamnă, dvs. ce credeți, noi ne tragem din daci sau din romani?
TheBlueShelf: Vorbeam mai devreme despre motive pe care le accentuezi de-a lungul cărţii. Iar motivul fotografiei mi se pare unul care are exact acelaşi scop precum o fotografie clasică: să fixeze o amintire, un moment. Or, în Tot înainte, fotografia devine un moment al ruşinii. Un moment care se vrea uitat, aşa cum adesea se întâmplă cu amintirile pe care le-am vrea şterse din mintea, din sufletul nostru. Arsenia şi-ar fi dorit să fie frumoasă în poza de la şcoală (deşi ea nu se credea deloc frumoasă, dimpotrivă – iar aici apare alt motiv, cel al frumuseţii, al autocriticii unui copil cu o viaţă grea, şi care abia se poate privi în întregime într-o oglindă nici ea întreagă). Ai simţit, atunci când ai scris ultimul cuvânt al cărţii, că Tot înainte este fotografia fidelă a copilului Ioana, văzut prin ochii Arseniei?
IOANA NICOLAIE: Nu, nu este fidelă, dă iluzia aceasta, căci asta-i misiunea literaturii, să vină cu un întreg coerent, verosimil, dacă se poate cât mai precis desenat pe foaie. Aș mai fi putut să adaug în Tot înainte multe alte capitole ale comunismului meu – așa s-a și numit cartea în folderul meu din computer, Comunismul meu -, dar nu era nevoie, întregul ar fi ajuns prea stufos. Chiar mai am câteva povestiri scrise, probabil le voi aduna cândva într-un volum. Cât despre mie, cea din copilărie, am avut multe altele în plus, grele, dureroase – la un moment dat chiar visam să fiu cândva înfiată -, de găsit poate-n poezii sau în celelalte romane. Referitor la fotografie, așa s-au potrivit lucrurile. În vârtejul renunțărilor mele, ideea de-a decupa imagini, de-a ordona, de-a produce enigmatic contraste, e una care mă tulbură și azi. Frank o Hara are un poem în care spune cum și-ar fi dorit să fie pictor. Eu cred c-aș fi vrut să pot face fotografie. Cum n-am avut niciun aparat foto de partea mea, nici un film de developat, nici o cameră obscură, a trebuit să mă bazez numai pe mintea proprie, pe ce poate decupa ea din lumea pe care o străbate, și-apoi, pentru că nici pictor n-am fost în stare să fiu, am fost nevoită să mă folosesc numai de cuvinte și de cum pot construi ele realități secundare. Mi-am dat silința și-n Tot înainte, sper să se vadă de la depărtare că fotografiile mele romanești nu sunt deloc trucate.
„Tata azvârlea pământul fără să zică nimic. Și ceilalți puseseră mâna pe lopeți și aruncau în tăcere bulgării noroioși. Vaca a fost acoperită încetul cu încetul de țărâna și mai galbenă decât fusese ea. Și‑așa comunismul luminos despre care am auzit eu prima oară s‑a dus și el, ca un sac zornăitor, bine astupat de o movilă. De‑atunci, n‑am mai făcut niciodată straturi pe locul acela. Și de două ori pe an, primăvara și toamna, n‑am uitat să verific dacă nu cumva s‑a rătăcit pe el vreo sămânță de copac. Fiindcă ar fi crescut iute și nu e nimic mai teribil decât să‑ți fixezi rădăcinile într‑o fostă vacă galbenă, comunistă, fără însă să ai habar de asta, și să te avânți năvalnic cât mai în sus.” (Ioana Nicolaie – Tot înainte)
The Blue Shelf 