Ce este un polimat? Recunosc că nu știam. Am aflat când am început să citesc cartea lui Peter Burke, intitulată chiar așa: Polimatul, O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag (Editura Litera, 2021). Pe scurt, un polimat este „cineva interesat de învățarea și stăpânirea mai multor domenii”, altfel spus, oameni cu sfere de interes enciclopedice. În alte vremuri, termenul de polimat era restrâns la savanți. Astăzi, termenul a fost extins la indivizi ale căror competențe variază de la atletism la politică. Despre polimați, s-a spus că, adesea, istoria a fost nedreaptă cu ei. Pentru că unii au fost uitați, în vreme ce mulți alții au fost „înghesuiți într-o categorie pe care o putem recunoaște”.
Autorul cărții, Peter Burke, este un renumit istoric al culturii, astfel încât studiile lui de peste zeci de ani în domeniu l-au ajutat să identifice nu mai puțin de 500 de polimați. De la Renaștere până în zilele noastre, Peter Burke face o analiză a modului în care oamenii au înțeles și înțeleg aceste specii intelectuale remarcabile: scriitori care erau și medici sau experți în entomologie (studiul insectelor), matematicieni care erau și istorici sau romancieri, psihologi experți în zoologie, psihologi experți în cibernetică. La deja faimoșii polimați de sex masculin, Leonardo da Vinci, Blaise Pascal, René Descartes, Leibniz, Carl Gustav Jung, Aldous Huxley, Michel Foucault etc, Burke adaugă un număr impresionant de femei care, de-a lungul istoriei, s-au remarcat prin spiritul lor enciclopedic. Printre acestea, Regina Cristina a Suediei, cea care a urcat pe tron pe când era doar un copil, după ce tatăl ei, Gustav Adolf, a fost ucis în luptă în anul 1623. Era numită Minerva suedeză, iar în memoriile ei, scria chiar că la 14 ani cunoștea deja toate limbile, toate științele. Contemporanii scriau despre ea că „elle sait tout” (știe tot). Interesele sale includeau limbile străine, filosofia, astronomia, alchimia, matematica, teatrul. Vorbea germana, olandeza, franceza, italiana și învățase ebraica pentru a citi Vechiul Testament în original. Dacă alți polimați colecționau cărți sau obiecte, Regina Cristina a Suediei avea un obicei mai puțin obișnuit: „colecționa” savanți. Printre învățații adunați la curtea acesteia, a fost și René Descartes, devenit, pentru scurt timp, profesorul de matematică și filosofie al reginei (la câteva luni după ce a ajuns în Suedia, René Descartes nu a supraviețuit unei ierni suedeze, s-a îmbolnăvit de pneumonie și a murit).
„Revoluția” femeilor de litere
La începutul secolului XIX, a început epoca femeilor de litere: celebra Jane Austen, surorile Brontë sau George Sand. Multe dintre eruditele vremii sunt recunoscute ca fiind polimate, cum este cazul lui Germaine de Staël-Holstein, cunoscută mai degrabă sub numele de Madame de Staël. Originară din Elveția, a fost un copil precoce și, încă din adolescență, începuse să scrie piese de teatru, apoi, romane. A scris despre filosofie, dar și despre politica vremii. A făcut cronici despre procesul Mariei Antoaneta, despre pace și despre Revoluția Franceză. Unul dintre studiile sale avea să fie cunoscut ca „sociologia literaturii”, „care combina o descriere a societății germane, inclusiv a religiei și poziției femeilor, cu o prezentare și o evaluare a realizărilor germanilor în literatură, filosofie și științele naturale”. Vorbim totuși de anul 1800, când, ca femeie, nu era tocmai ușor să ai acces la astfel de informații și, mai ales, să le publici în studii elaborate.
Dintre polimatele celebre din Marea Britanie, Peter Burke amintește cazul lui Mary Ann Evans, mai cunoscută sub pseudonimul literar George Eliot (la început de secol XIX, practica pseudonimelor literare în cazul femeilor era des întâlnită, asta în primul rând pentru că femeilor le era aproape imposibil să fie publicate; la pseudonim a recurs și Amantine Lucile Aurore Dupin, adică George Sand). Revenind la George Eliot, aceasta declara că „îmi plac toate subiectele”. De altfel, autoarea își descria unele dintre personaje ca fiind „însetate de cunoaștere”. Din păcate pentru George Eliot, succesul uluitor al romanelor sale de ficțiune i-a umbrit scrierile de non-ficțiune. A scris sute de lucrări pe teme politice, etnografice, filosofice, religioase, sociale. A tradus, printre alte multe lucrări, Etica lui Spinoza.
George Sand, George Eliot, Madame de Staël
„Interesul lui Eliot pentru știință este vizibil în eseurile, scrisorile și jurnalele ei, care arată că era familiarizată cu geologia, biologia, fizica, astronomia și anatomia. De fapt, imaginația ei a fost descrisă ca îmbibată cu idei și speculații științifice într-o asemenea măsură încât uneori era criticată de cititori pentru numărul mare de aluzii erudite din operele ei de ficțiune. Jurnalele ei stau mărturie pentru cercetarea atentă pe care o întreprindea când își pregătea romanele. Pentru Middlemarch, a studiat istoria politică a Angliei din deceniile premergătoare Legii Reformei din 1832. Pentru Romola, a cărui eroină era o femeie din Renaștere dornică să devină la fel de învățată precum Cassandra Fedele (una dintre cele mai erudite femei din Veneția renascentistă – n.red.), Eliot a întreprins cercetări la Florența, British Museum și Biblioteca din Londra. Pentru Daniel Deronda, a cărui acțiune este concentrată pe viața comunității evreiești din Londra, a învățat ebraica și a devenit, potrivit lui Lewes, la fel de profund inițiată în istoria și literatura evreilor ca orice rabin.” (PETER BURKE – Polimatul, traducere: Gabriel Tudor)
Polimatul & Era digitală
Lucrarea lui Peter Burke nu se oprește la a contura portretele unora dintre cele mai erudite personalități ale istoriei, dar aduce în discuție și felul în care, în zilele noastre, un polimat, așa cum era, de exemplu, Leonardo da Vinci, poate fi perceput de către societate și/sau dacă acesta este recunoscut. Mai greu, crede Burke, având în vedere că, dacă ne gândim la volumul uriaș de informații din zeci de domenii cu care suntem asaltați zilnic, noțiunea de polimat s-ar putea aplica și dincolo de sfera erudiților/savanți recunoscuți ca atare. Există în societatea actuală, spune Peter Burke, o anxietate cauzată de informații. Există chiar și un exces de cărți despre excesul de informație, cunoscut și ca „potop”, „diluviu”, sau „tsunami” informațional.
„Așa cum se întâmplă adesea, revoluția (informațională – n.red.) a fost precedată de o schimbare mai treptată, ca un avânt către marele salt. Încă o dată, noi cuvinte oferă indicii privind percepțiile schimbării. În 1964, sintagma information explosion (explozie informațională) a fost folosită prima oară în limba engleză, potrivit Oxford English Dictionary, iar în 1970, jurnalistul american Alvin Toffler a inventat sintagma supraîncărcare informațională. Unele statistici susțin aceast senzație de schimbare. A existat o creștere accentuată a numărului de cărți publicate în a doua jumătate a secolului XX: de la 332 000 publicate în 1960 la 842 000 în 1990. În secolul XXI s-a produs o creștere mult mai rapidă a datelor digitale. S-a estimat că în 2005 au fost produși 150 de exabiți, dar în 2010 se aștepta să fie generați circa 1200 de exabiți. De atunci, această cantitate a ajuns să pară modestă, iar calculele sunt exprimate acum în zettabiți (1000 exabiți = 1 zettabit). Cantitatea totală de date din lume a fost de 4,4 zettabiți în 2013. Aceasta urmează să crească abrupt, ajungând la 44 zettabiți în 2020.” (PETER BURKE – Polimatul, traducere: Gabriel Tudor)
Vorbim deci despre un progres al Big Data, spune Burke. Un progres în sensul în care oricine, de oriunde, poate accesa cu ușurință orice tip de informație din absolut orice domeniu. Dar există și dezavantaje. Iar aici Burke amintește unul dintre motivele pentru care atentatele de la 11 septembrie 2001 nu au fost depistate la timp, în ciuda avertismentelor date de serviciile de securitate, și anume faptul că acele avertismente s-au pierdut în potopul de date. Așa cum s-a exprimat Condoleeza Rice, a existat „multă sporovăială în sistem”.
La finalul cărții, autorul Peter Burke avansează o teorie optimistă pentru specia polimaților din prezent: „această specie încă o duce bine, de vreme ce în cadrul actualei diviziuni a activității intelectuale, avem încă nevoie de generaliști. (…) Așa cum Leibniz declara cândva, avem nevoie de oameni universali, căci un om capabil să conecteze toate lucrurile poate face mai mult decât zece oameni. Într-o epocă a hiperspecializării, avem nevoie de asemenea oameni mai mult ca oricând.”
The Blue Shelf 