ÎNTRE DOUĂ LUMI

Cred că volumul semnat de Suleika Jaouad, ”Între două lumi”, apărut de curând la editura Humanitas, este una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Nu este o carte de ficțiune, iar asta face ca emoția pe care ți-o oferă să fie înzecit mai mare. Este un jurnal, memoria unui timp al durerii, mai exact aproximativ patru ani din viața unei tinere care visa la un viitor spectaculos, dar s-a trezit în cel mai groaznic coșmar, în umbra unei morți care o amenința, cu șanse de supraviețuire minime.

Cartea Suleikăi Jaouad te pune față în față cu viața unei tinere de doar 22 de ani căreia îi este comunicat diagnosticul de care suferă: leucemie mieloidă acută. Te dai doi pași în spate, te uiți fix, în gol, încerci să te detașezi de paginile cărții, o lași să respire în afara ta. Și te gândești: ”Mi s-ar fi putut întâmpla mie, sau unei ființe iubite, sau cuiva din familie, sau unui prieten”. Ar fi putut să fie parte din viața ta. Și nu ai cum să nu îți spui că ești cel mai norocos și mai fericit om din lume dacă ești sănătos și punct. Montaigne scria în unul dintre eseurile sale, cel despre cum filozofia înseamnă a învăța să mori, că ”la război, chipul morții, văzut fie în noi, fie în altul, ne pare nespus mai puțin înfricoșător decât la noi acasă”. Este ceea ce i se întâmplă protagonistei: aruncată în lupta înspăimântătoare cu o boală aproape incurabilă, Suleika nu capitulează, ci se auto-înzestrează cu un fel de superputere, nevenită din neant, ci din scris, din promisiunea pe care și-a făcut-o de a scrie zilnic chiar și o singură frază.

Cartea-jurnal scrisă de Suleika Jaouad este despre ”războiul” celorlalți, despre oamenii care se luptă cu boli crunte, dar și despre cum reușim noi, cei neatinși de un astfel de diagnostic cumplit, să înțelegem cât de fragilă este viața, cât de fragilă este granița dintre sănătate și boală, dintre viață și supraviețuire. O spune chiar autoarea, spre finalul cărții: ”Pe măsură ce înaintăm în vârstă, marea majoritate dintre noi vom călători deseori dus-întors între aceste două lumi și vom petrece o mare parte din timp undeva între ele. Acestea sunt condițiile existenței noastre”.

Sigur că toți am simțit în ultimii doi ani sentimentul fricii în fața morții care a umbrit speranțele întregii omeniri. Am asistat toți (și încă asistăm) la această luptă cu o boală care ne-ar putea doborî în câteva zile. Și nu am cum să nu mă gândesc la felul în care teama unui om sănătos se multiplică în cazul unei persoane care este nevoită nu doar să se apare de un virus, ci să supraviețuiască ȘI unei leucemii.



Ca să nu vă întristez de tot, țin să menționez totuși un lucru legat de cartea Suleikăi: nu, cartea nu este esențialmente tristă, nu mizează pe motivul durerii sau al disperării, nu-și construiește narațiunea pe o tânguire interminabilă. Dimpotrivă. Suleika Jaouad mi-a plăcut tocmai pentru că a știut cum să-și dozeze povestea cu suficient optimism și, pe alocuri, cu umor și multă autoironie ceea ce, pentru o carte cu un astfel de subiect, este salvator.

Suleika Jaouad povestește cu naturalețea specifică unui jurnal (de altfel, este unul dintre lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la această carte) patru ani din viața ei, plecând de la aventura pariziană a tinerei stagiare la o firmă de avocatură, până la momentul vindecării de cancer și refacerii după un transplant de măduvă . Între cele două momente, senzația pe care o ai este aceea că nu asiști la câțiva ani din viața unui om, ci la zeci de vieți. Spun asta pentru că narațiunea este extrem de densă, sunt atât de multe trăiri și atât de multe întâmplări aparent mărunte, dar care capătă amploarea unor evenimente uriașe în viața personajului. Cel mai emoționant, însă, este felul în care ajungi să o cunoști pe Suleika, protagonista acestui jurnal de supraviețuire: autoarea își descrie experiența cu o sinceritate dezarmantă. Și, așa cum spuneam mai sus, face adesea apel la autoironie și dă dovadă de o tărie de caracter incredibilă, în fața realității pe care o trăiește:

Le-u-ce-mi-e. Suna precum numele unei flori exotice, frumoasă și otrăvitoare. (…) Cum reacționezi la un diagnostic de cancer la vârsta de douăzeci și doi de ani? Izbucnești în lacrimi? Leșini, sau țipi? În acel moment, mi-a inundat trupul un sentiment neașteptat și pervers: ușurarea. După lunile deconcertante în care nu am fost diagnosticată corect, aveam în cele din urmă o explicație pentru mâncărime, pentru aftele bucale, pentru prăbușirea stării mele de sănătate. (…) Jumătate din mine dansa cu un mariachi după ce băusem niște shoturi de tequila la Don Juan, un bar din Paris, făcându-mi prietenii să fluiere și să ovaționeze; iar cealaltă jumătate plângea în fiecare noapte într-o rezervă sterilă de spital după ce vizitatorii plecaseră acasă. Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după”. (SULEIKA JAOUAD – Între două lumi / traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuș, Andreea Niță)

Sigur că este foarte greu să îți imaginezi o tânără de 22 de ani care, pusă în fața unui astfel de diagnostic, nu se lasă doborâtă de spaimă, ci afișează o înțelepciune pe care, chiar Suleika o spune, o câștigi aproape inconștient, asta dacă ai totuși tăria să accepți că e important să te lupți pentru viața ta cu tot ce ți-a mai rămas. Autocompătimirea nu ajută la nimic. În schimb, crede Suleika, să faci pace cu prezentul tău – oricât de dur ar fi – este infinit mai benefic pentru moral. Și este ceea ce face Suleika de la început până la sfârșit. Este mai puternică chiar și decât cei din jurul său, decât părinții ei, decât iubitul ei Will, ca și cum durerea pe care i-o provoacă familiei i-ar provoca o suferință mai mare decât însuși chinul la care o supun chimioterapia și tratamentele toxice.



”Scrie ca și cum ai fi pe moarte” sunt vorbele lui Annie Dillard, pe care Suleika Jaouad le menționează în cartea sa. Cuvinte care o ajută pe aceasta înaintea transplantului de măduvă, singurele de care Suleika se agață la propriu, pentru a reuși să scrie o serie de articole pentru The New York Times, pentru o rubrică devenită celebră: ”O viață suspendată”.

Recomand cartea. Este tulburătoare, da, dar veți regăsi în ea o poveste care – pe lângă emoția firească pe care v-o aduce – are să vă facă să priviți viața cu mai multă îngăduință, iar ceea ce numiți drame și suferință să le reevaluați. Pentru că Suleika Jaouad are o calitate care mie îmi place enorm: are puterea să descrie speranța cu atâta forță, încât este imposibil să nu te molipsești.

Las mai jos un fragment din volum, dar și un clip, un discurs susținut de Suleika Jaouad la o conferință TED. Este un discurs impresionant, așa cum este și cartea ei jurnal.


Operațiile și perioadele de convalescență ale lui Kahlo, iubirile și suferințele din dragoste au continuat să trăiască în picturile sale după ce ea a murit, iar în cele din urmă a căpătat un statut aproape legendar ca sfântă ocrotitoare a celor neadaptați și a celor bolnavi. Ar fi putut un om sănătos să picteze astfel de capodopere? m-am întrebat. Puteau fi opera cuiva care nu se confruntase niciodată cu fragilitatea îngrozitoare a corpului uman? Mă îndoiam. Eu nu eram Frida Kahlo, desigur, prin urmare nu știam încă cum să mă inspir din propria-mi nefericire. Însă povestea ei a stârnit ceva în mine. Am început să cercetez lungul șir de artiști și scriitori țintuiți la pat, care și-au transformat alchimic suferința în sursă de inspirație: Henri Matisse, convalescent în urma cancerului intestinal, a proiectat Capela Rozariului din Veneția pictând din pat tavanul apartamentului său cu o pensulă atașată de un băț lung. Marcel Proust și-a petrecut mare parte din viață la pat din cauza astmului și a depresiei severe care îl chinuiseră încă din copilărie și a scris cele șapte volume ale romanului În căutarea timpului pierdut dintr-un pat îngust din alamă căptușit cu plută, ca să-l protejeze de sunetele lumii din afară. Roald Dahl credea că durerea cronică de care suferea îi lansase cariera de scriitor: „Mă îndoiesc că aș fi scris vreun rând sau că aș fi fost în stare să scriu vreun rând dacă o tragedie oarecare nu mi-ar fi scos mintea de pe făgașul normal“, îi scria el unui prieten. În toate aceste cazuri, neputința fizică și limitările care decurgeau din ea au avut darul de a stimula imaginația și productivitatea.
Cum scria Frida Kahlo: „La ce-mi mai trebuie picioare când am aripi să zbor?“
M-am hotărât să-mi redefinesc supraviețuirea ca pe un act de creație. Dacă nu puteam vorbi din cauza aftelor provocate de chimioterapie, aveam să găsesc noi moduri de comunicare. Atâta vreme cât eram țintuită la pat, imaginația mea avea să devină vehiculul care îmi permitea să călătoresc dincolo de granițele camerei mele. Dacă trupul meu era atât de secătuit încât aveam numai trei ore funcționale pe zi, urma să-mi clarific prioritățile și să profit la maximum de timpul pe care-l aveam. (SULEIKA JAOUAD – Între două lumi / traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuș, Andreea Niță)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s