E R E D I T A T E

Despre autorul francez Miguel Bonnefoy, auzisem în anul 2020, atunci când volumul său ”Héritage” a apărut pe lista nominalizărilor pentru Premiul Goncourt. Apoi, cartea lui Bonnefoy a fost recompensată cu Premiul Goncourt, Alegerea României. Vă spun sincer că m-am mirat că romanul a fost preferat de studenții români, în detrimentul câștigătorului din Hexagon, Hervé Le Tellier și al său extraordinar volum, Anomalia. Volumul lui Miguel Bonnefoy a fost recompensat, în 2021, cu ”Premiul Librarilor” din Franța.

Anul acesta, cartea lui Bonnefoy a fost tradusă în limba română (și tare mult mă bucur!), cu titlul ”Ereditate”, apărută la editura Trei, în traducerea Luciei Vișinescu. Spun de la început ca să știm despre ce vorbim: cartea lui Miguel Bonnefoy, ”Ereditate”, este splendidă! M-am tot gândit, după ce am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi (are 190 de pagini care se citesc extrem de ușor), la ce spun cei din juriul concursurilor muzicale: ”Așteptam de mult timp o astfel de voce!”. Ei bine, exact așa am spus eu citind romanul lui Bonnefoy: ”Așteptam de mult timp o astfel de carte”. Miguel Bonnefoy este un povestitor magic, nu exagerez spunând asta. Este povestitorul prin excelență. Orice descriere a spațiului, orice întâmplare a personajelor, orice introspecție a unui erou, toate sunt narate fermecător. Ai senzația că mănânci cu poftă dintr-un borcan de delicatese, prețioase și teribil de bogate în savoare, farmec, un soi de magie care nu te lasă să lași cartea din mână.



Acțiunea cărții se întinde pe un secol. Un secol de-a lungul căruia afli poveștile extraordinare ale unei familii dezrădăcinate, familia domnului Lonsonier, plecat din Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu un butaș de viță-de-vie în buzunar, și stabilit, nu fără peripeții stranii, în Santiago de Chile. Intuim, încă de la început, că acestei familii îi e destinat să scrie istorie. Miguel Bonnefoy are un talent uriaș în a crea un du-te-vino temporal.

Toate personajele care intră în scenă, rând pe rând, moștenitori ai bătrânului Lonsonier, sunt prezentate prin faptele din prezent și, (iar aici Bonnefoy mi se pare superb!), printr-o proiecție în viitor. Cu alte cuvinte, știi dinainte ce i se va întâmpla personajului, dintr-o singură frază. Apoi mori de curiozitate în așteptarea capitolului când ți se dezvăluie viitorul. Acest giumbușluc literar este dublat de un umor subtil, extrem de subtil, un fel de cinism cu haz de necaz și cu ironie, toate la un loc. Rezultatul este acela că privești dramele celor din familia Lonsonier cu empatie, dar și râzând, ca la o tragicomedie bună, o tragicomedie a vieții, așa cum adesea pare viața acestei familii. Personajele trec prin războaie, Primul Război Mondial și Al Doilea, unde se duc mânați de un imbold patriotic să-și apere Franța natală, pe care nu au cunoscut-o sau abia dacă și-o amintesc. Se visează eroi pe câmpul de luptă, dar sfârșesc prin a căra găleți de apă sau a schimba lăturile pe front. Există, desigur, și acte de vitejie, dar ele vin oarecum ca o virgulă, nicidecum ca un act definitoriu pentru gloria lor viitoare.

Lazare, personajul care deschide romanul, în dorința sa de a-și sluji Franța cea visată și adorată, rămâne fără un plămân, în timpul unui atac pe front, într-o întâmplare care nu are nimic de-a face cu lupta în prima linie, ci în timp ce căra o găleată cu apă. Mi-a plăcut mult felul în care Bonnefoy știe să-și plaseze personajele într-o zonă a ridicolului, chiar și în situații limită. Autorul nu-și pironește personajele pe piedestal, le lasă pradă vieții, cu ironiile ei, cu imperfecțiunile ei, cu hazardul și tragediile iminente. Nu intervine, nu le șlefuiește, nu le dictează un discurs voit literar, ci le aruncă în istoria familiei, adunată în jurul unui obiect-simbol: ”O cadă din fontă emailată, după ultima modă, cu patru picioare din bronz în formă de labe de leu, care nu avea nici robinet, nici scurgere, arătând ca un pântec imens de femeie însărcinată, în care puteau încăpea două persoane, stând una lîngă alta, în poziție de fetus”. (Miguel Bonnefoy – Ereditate, traducere: Lucia Vișinescu)

Cada cu picioare din bronz va tot reveni pe parcursul cărții, fiecare dintre moștenitorii bătrânului Lonsonier va trăi momentul său de fericire sau tristețe în jurul ei, la fel cum tot constant, ca o umbră care bântuie printre rânduri, prin viața personajelor, apare figura enigmaticului Michel René, unchiul dispărut, o obsesie a familiei Lonsonier, al cărei mister îl aflăm la finalul cărții.

Totul în carte se întâmplă printr-un hazard al istoriei. Iar personajele Lazare, Therese, Margot, Ilario Da, toate sunt credibile, cărnoase, cum îmi place să spun despre personajele extraordinar de bine construite de un autor. Repet, umorul fin și ironia subtilă a autorului împănează superb poveștile personajelor. Spun împănează și mi se pare un cuvânt potrivit, mai ales că Bonnefoy, care a trăit o parte din viață în America de Sud cu părinții săi, descrie ”delicios” gastronomia specifică zonei. Mergând pe linia aceasta, închei prin a spune că ”Ereditate” este un roman gurmand, nu te mai saturi citindu-l. Îl recomand, 5 stele din 5. Mai jos, două fragmente din carte. Enjoy!


”Femeile se îndeletniceau pe‐atunci cu niște experimente culinare incredibile, care păreau mai apropiate de vrăjitorie decât de gastronomie. Ele îmbinau vechile tradiții ale bucătăriei franceze cu ierburile Cordilierilor, învăluind coridoarele locuințelor în aburi galbeni și arome misterioase. Se serveau empanadas umplute cu cârnați, coq au vin, pasteles de jaiba cu brânză maroilles și o brânză reblochon care puțea atât de tare, încât servitoarele chiliene credeau că fusese făcută din laptele unor vaci bolnave. Copiii pe care i‐au avut și în venele cărora nu curgea nicio picătură de sânge latino‐american au fost mai francezi decât francezii. Lazare Lonsonier fu primul dintre cei trei frați care văzură lumina zilei în încăperi cu cearșafuri roșii, mirosind a aguardiente și a poțiune de șarpe. Deși erau înconjurați de matroane care vorbeau mapudungun, prima lor limbă a fost franceza. Părinții nu au vrut să le refuze această moștenire pe care o smulseseră din mâinile migrațiilor, pe care o salvaseră din calea exilului. Era ca un refugiu secret pentru ei, un cod de clasă, deopotrivă vestigiu și triumf al unei vieți precedente.
În după‐amiaza zilei în care se născu Lazare, în timp ce acesta era botezat sub lămâii de la intrare, în grădină avu loc o procesiune, în care cei prezenți, îmbrăcați în ponchouri albe, cinstiră momentul, răsădind lăstarul de vie păstrat de bătrânul Lonsonier cu puțină țărână, într‐o pălărie.

— Acum, spuse el, bătătorind pământul de jur împrejurul lăstarului, ne‐am sădit cu adevărat rădăcinile. Așadar, fără să fi pus vreodată piciorul în ea, tânărul Lazare Lonsonier își închipuia Franța cu aceeași fantezie cu care cronicarii Indiilor își imaginaseră, probabil, Lumea Nouă. Își petrecu tinerețea într‐un univers al poveștilor magice și îndepărtate, ferit de războaie și de revoluții, visând o țară ce îi fusese înfățișată ca o sirenă. Vedea în ea un imperiu care dusese atât de departe arta rafinamentului, încât relatările călătorilor nu reușeau să depășească imperiul însuși. Distanța, dezrădăcinarea, timpul înfrumusețaseră aceste locuri pe care părinții le părăsiseră cu amărăciune, așa încât, fără să o cunoască, Franța îi lipsea.” (Miguel Bonnefoy – EREDITATE, traducere: Lucia Vișinescu)


Tot cam pe atunci a fost descoperit un puț la jumătatea drumului dintre cele două tranșee. Lazare Lonsonier nu a aflat niciodată până la sfârșitul vieții sale cum căzuseră de acord cele două linii inamice asupra unui armistițiu pe durata aprovizionării cu apă. Spre amiază, focurile de armă se opreau, iar un soldat francez avea la dispoziție o jumătate de oră ca să iasă din tranșee, să meargă să umple câteva găleți mari cu apă și să se întoarcă în punctul de plecare. Când se termina acea jumătate de oră, venea rândul unui soldat neamț. După ce ambele tabere aveau provizii de apă, începeau din nou să tragă. Astfel își asigurau supraviețuirea pentru a continua să se ucidă între ei. Acest dans negru se repeta în fiecare zi cu o precizie militară, fără ca niciuna dintre părți să depășească timpul alocat și respectând întru totul codul cavaleresc al războiului, astfel încât cei care se întorceau de la puț spuneau că aud pentru prima dată, după doi ani de conflict, cântecul îndepărtat al unei păsări sau huruitul unei pietre de moară. (Miguel Bonnefoy – EREDITATE, traducere: Lucia Vișinescu)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s