RUI ZINK: HAZUL ȘI NECAZUL

Scriitorul portughez RUI ZINK este cunoscut cititorilor din România în special pentru volumul ”Cititorul din peșteră”, povestea unui copil dezorientat care va descoperi lumea – și implicit pe sine însuși – cu ajutorul călătoriilor în lumea literaturii. Cartea a fost un succes în România și – lucru pe care chiar Rui Zink îl spune – asta s-a datorat și traducerii extraordinare, realizată de Micaela Ghițescu (n.1931-d.2019).

Despre Rui Zink nu poți povesti pe scurt. Scriitorul portughez este un personaj, realmente, dacă te pui temeinic pe documentat despre viața sa (literară, universitară, dar și cea de zi cu zi). Are un simț al umorului teribil, personal îmi place să-l asociez cu umorul britanic, ușor cinic, rece, dar, de fapt, extrem de savuros. Dacă nu ați citit volumul până acum, vă recomand ”Instalarea Fricii”, o carte care umple, literar, paharul anului 2020. Cei cărora le plac Beckett și Ionesco (Rui Zink îi adoră pe cei doi în egală măsură, mi-a mărturisit asta în 2015) vor citi, sau mai degrabă vor privi, volumul, ca pe o piesă de teatru absurd, în care scriitorul alternează umorul cu tragismul unei societăți distopice (veți regăsi în romanul lui Zink multe crâmpeie din realitatea prezentului, din felul în care oamenii au modalități diferite de a se raporta la sentimentul fricii și la urmările ei).

Interviul de mai jos este realizat în luna iulie 2020; autorul, care m-a rugat insistent să nu-l mai domnesc, să încetez să mă adresez cu Sir și să îi spun, simplu, Rui, mi-a spus să le transmit cititorilor români că este mare admirator al culturii noastre.



The Blue Shelf: Rui, când ne-am cunoscut în anul 2015 (era pentru un interviu despre cartea ta “Instalarea Fricii”, lansată în limba română la Bucureşti), îmi amintesc că ai vorbit de Borges şi ce credea el despre ficţiune şi realitate în literatură; şi anume, “realitatea îşi permite să fie supranaturală, dar ficţiunea trebuie să fie credibilă”. Dacă raportăm vorbele lui Borges la vremurile pe care le trăim, percepţia despre realitate şi literatura momentului ia forme noi. De fapt, ceea ce trăim este distopic, în adevăratul sens al termenului. Tu, ca scriitor care a folosit distopia în cărţile sale, cum ai retrasa acum graniţa între realitate şi ficţiune, prin prisma a ceea ce numim deja “noua normalitate”?

Rui Zink: Nu vreau să pară că mă laud – îmi cer scuze în avans – dar pe mine nu m-a surprins deloc această pandemie. În sensul că nu mă aşteptam la acest gen de eveniment, dar, dacă ştim să înţelegem cum trebuie cursul istoriei (şi ficţiunea scrisă în jurul ei, desigur), ne este clar că, în lume, lucrurile se pot schimba brusc. Oamenii mor zilnic în accidente stupide. Cineva încearcă să schimbe postul de radio şi Zzzzz….face accident de maşină. Aşa că posibilitatea unei “morţi subite” nu este ceva nou. Moartea subită este un lucru pe care a trebuit să-l acceptăm ca oameni, nu avem de ales.

Dar, să fim serioşi, adesea, faptele sunt total lipsite de sens. Ele oricum se întâmplă, însă, de multe ori, semnificaţia lor ne scapă. Care este sensul unei realităţi precum aceea a unui copil care se naşte în sărăcie, fără un picior sau fără o mână? Ce e de înţeles atunci când un norvegian ucide 67 tineri isteţi şi optimişti din Oslo, acolo, şi nu în altă parte? Ce sens are să se considere acceptabil ca un copil să fie victimă colaterală, la o nuntă din Afganistan, în timpul unui atac aerian? Din punctul meu de vedere, ficţunea asta face: îndulceşte realitatea, o remodelează.

Dacă îţi aminteşti, în cartea mea, Instalarea Fricii, este un capitol despre o pandemie, influenţat de povestirile despre ciumă, ebola etc. Sunt foarte multe cărţi care abordează subiectul ăsta. Mulţi scriitori aleg să scrie despre astfel de teme, eu sunt unul dintre ei. Deşi nu cred că am găsit unghiul perfect din care să privesc realitatea şi să o redau în scris, astfel încât să le fie de ajutor celorlalţi. Totuşi, ficţiunea m-a interesat întotdeauna tocmai pentru că este o modalitate prin care aş putea fixa în scris realitatea şi evenimentele ei haotice.

Am avut un noroc teribil să am un traducător grozav în limba română, Micaela Ghiţescu

Ştiu că modelul tău literar este un personaj (culmea!) de film: Buster Keaton, un actor de film mut, suficient de intrigant pentru un domeniu precum literatura care lucrează cu, evident, cuvintele. Şi m-am întrebat de ce ar alege un scriitor drept model un personaj mut, care – în plus – nu zâmbeşte niciodată. Şi care lasă mereu loc pentru ceva, ceva ce ar trebui să completăm noi, cititorii. Adică ne laşi să ne folosim intuiţia, să înţelegem dacă ce citim e comedie sau fix opusul, o dramă. Care e, de fapt, relaţia ta cu cititorul? De ce nevoia asta de a-i lăsa mereu libertatea de a interpreta ?

E nevoie de doi pentru un tango, se spune. Eu nu sunt poet, asta înseamnă că am de gând să proiectez ceea ce scriu în special spre cititor, nu înspre mine. Bine, nu sunt nici un simplu emiţător de mesaje – nu îmi place ca vreun cititor să mă trateze ca şi cum aş fi ospătarul lui, şi nici nu vreau să-mi tratez cititorul ca şi cum ar fi un adolescent răsfăţat care se plictiseşte uşor. Mentorul meu este Buster Keaton şi chiar cred că romanele mele pot fi interpretate asemeni filmelor mute. Singurele diferenţe sunt: 1). Vorbitul 2). Cărţile nu sunt filme și 3). Cititorul trebuie să ducă tot greul. Sigur, îmi doresc ca romanele mele să se vândă dar, cum mai am încă un job plătit (sunt profesor), chiar nu am nevoie atât de tare de bani, încât să devin ghidul cititorului. Îmi place să las goluri pe care să le completeze cititorul. Să îl provoace. Poate că pierd cititori în felul ăsta (adică inclusiv cumpărători), dar este vorba despre un respect reciproc care se naşte aici (poate!). Repet, nu sunt poet, ci un scriitor care se joacă în cărţile sale cu limbajul, limba portugheză în cazul meu. Şi trebuie să spun asta, am avut un noroc teribil să am un traducător grozav în limba română, Micaela Ghiţescu. Pentru că unul dintre lucrurile care definesc o lucrare literară este şi riscul de a se pierde ceva din ea în cursul traducerii. Dar, dacă traducătorul are geniu – cum a fost cazul Micaelei Ghiţescu – cartea nu are decât de câştigat. Pe de altă parte, nu sunt un fan al traducerilor în general, asta şi pentru că am avut şi experienţe neplăcute.

Un scriitor reuşeşte mai mult sau mai puţin să surprindă spiritul vremurilor în care trăieşte, aşa-numitul Zeitgeist. Crezi că acum, în timpurile astea confuze, un scriitor are în vreun fel obligaţia de a scrie exact ce vede, fără retuşuri? Ar trebui ca scriitorul prezentului să fie în primul rând pragmatic?

Ha! Altă întrebare grea. Nu cred că există vreo datorie anume pentru un scriitor, atunci când scrie, asta dacă nu primeşte o sumă mare de bani de la un patron pentru ceva punctual. Pentru un scriitor, totul se rezumă la ce anume urmăreşte concret când scrie o carte, care este scopul ei: să creeze divertisment sau să nască un set de întrebări. Eu încerc să le îmbin pe cele două. Dar unele cărţi ajung să fie mai amuzante decât altele. Chiar dacă mereu încerc să fiu cât de raţional pot (dar, în timpul ăsta, ştiu, ca scriitor, că instrumentul meu esenţial este, de fapt, intuiţia). Şi apoi, lumea nu pleacă nicăieri, va fi mereu în faţa ta; la fel şi tu, eşti în permanentă schimbare. Şi dacă ai de gând să te apuci să scrii o minunată poveste de iubire, dar tu treci printr-un divorţ amar, sfatul meu e să renunţi la subiect. Renunţă la dulcegăria iubirii şi apucă-te să transformi furia şi disperarea divorţului într-un roman simpatic (poate chiar haios) despre părţile mai puţin plăcute ale vieţii intime!

În 1996, eu şi soţia mea eram într-o perioadă foarte tensionată şi, în loc să divorţez, am scris un roman haios despre familie şi eşec. Ideea este că nu întotdeauna scrii despre ceea ce vrei cu adevărat să scrii; uneori, scrii despre ce poţi şi atât. Din punctul meu de vedere, un scriitor cu adevărat bun ŞTIE când să lase garda jos şi să spună: “Da, poate că e un subiect grozav, dar nu pentru mine, şi -mai ales- nu pentru mine în acest moment al vieţii!”. Întorcându-mă la întrebarea ta, cred că ficţiunea şi realitatea sunt precum Abel şi Cain: unul dintre ei este mereu pregătit să-l ucidă pe celălalt şi, totuşi, sunt rude, sunt fraţi, sunt partners in crime şi copii ai aceluiaşi dumnezeu.

În timpul carantinei de anul acesta, nu am scris nicio carte, dar am considerat că este cumva datoria mea să îi înveselesc pe ceilalţi, să fiu mereu cu moralul ridicat, atât în online cât şi în articolele de presă. Şi am simţit asta ca pe o datorie, pentru că ştiam că sunt capabil să o fac. Ştii? Uneori, să fie hazliu şi “să se dea în spectacol” ar putea fi o datorie morală a artistului.

În orice caz, pentru mine, un scriitor bun este un scriitor care are instrumentele potrivite, pe care ştie cum să le folosească, astfel încât să reuşească să fie martorul accidentelor vieţii. Poate că, în lume, există miliarde de oameni care ar fi martori mai buni decât mine (cu o vedere mai ageră, cu un IQ mai grozav etc), dar scriitorul de care vă vorbeam mai sus este adevăratul martor. Ştim încă de la Homer, de la Virginia Woolf sau de la Primo Levi, că, dacă eşti martorul unor vremuri, este de datoria ta să povesteşti cele întâmplate şi să-i ajuţi pe cititori să înţeleagă ce s-a întâmplat. Aşa că, de fiecare dată când în jurul meu se întâmplă ceva (uşor perceptibil sau mai greu de înţeles), dacă totuşi reuşesc să mă apropii suficient de sensibil de subiect, mă pun imediat pe scris. 

Umorul este un instrument de care te foloseşti mereu, în scrierile tale. Când m-am documentat pentru interviu, am aflat că ai fost un copil, citez, “împiedicat”. Dar mai mereu reuşeai să treci peste momentele urâte făcând haz de necaz. Acum, revenind la prezent, ne mai salvează umorul de la ceva? La cât de blocaţi suntem în incertitudine şi teamă?

Simţul umorului nu te salvează din calea unui glonţ, sau de lipsa unui loc de muncă, sau de cine ştie ce tragedie, sau de o relaţie defectă. Sigur, poate să îndulcească un pic căderea şi, în felul ăsta, poţi să te fereşti cât de cât de asprimea pe care ţi-o oferă viaţa uneori. În urmă cu 10 ani, un prieten m-a invitat la un complex de ski în Franţa, ceva ce nu făcusem niciodată. Aveam aproape 50 ani, începusem să chelesc, pusesem multe kilograme pe mine, – bănuiesc că toţi cei de la complexul de ski credeau că sunt vreun oligarh rus. Imaginează-ţi un tip matur, într-un complex de ski foarte scump, dar care habar nu are să schieze!!! Aşa că am luat lecţii pentru începători şi, din ziua a cincea, deja schiam pe o pârtie destul de înfricoşătoare.

Ce am învăţat din asta? Că, pentru a nu te prăbuşi, trebuie să atenuezi coborârea, luând corect curbele. Ei bine, umorul poate fi definit ca abilitatea de a executa cum trebuie aceste curbe la ski, chiar şi atunci când eşti panicat. De atunci, mă gândesc mereu că marii schiori sunt umorişti teribili, fără să-şi dea seama, la fel cum oligarhii şi dictatorii sunt – tot în mod inconştient – personaje ridicole de desene animate.

În cărțile tale, se simte foarte mult prezența ta, ca autor (n-aș ști să explic exact de ce percep astfel lucrurile), dar simt că ești permanent acolo, ca și cum ai ghida personajul în scenă, în timp ce pare că personajul ești chiar tu, scriitorul. Cât de mult din tine se regăsește în personajele tale?

Ştiu că nu e o veste tocmai bună, dar: tot ce poate face un scriitor este să proiecteze propriile fantome în cuvinte, pe o pagină. Toate personajele mele sunt “eu”, nu pentru că sunt o persoană egocentrică (sper că nu sunt!), ci pentru că singurul lucru pe care îl putem oferi celorlalţi este cine suntem noi şi viziunea noastră despre lume. Restul este doar un machiaj reuşit, la fel cum un actor se pierde pe sine când îmbracă haina unui personaj. Dar, în personajul Shylock, există mereu ceva şi din Al Pacino. De exemplu, monstrul din cartea mea “Cititorul din peşteră” sunt eu, plus mentorii pe care i-am avut de-a lungul timpului. Copilul tot eu sunt, eu şi amintirile mele din copilărie, când  mă jucam în stradă şi citeam romane cu piraţi. De obicei, în cărţile mele, folosesc un truc simplu: personajul în care mă oglindesc cel mai mult este personajul negativ. Dintr-un nu ştiu ce motiv, ca scriitor, reuşesc să pătrund cel mai bine în mintea personajelor sociopate. Când am scris “Instalarea Fricii”, m-am amuzat teribil la pasajele despre vampir.


În “Instalarea fricii”, vedem tot spectrul fricilor umanităţii, toate nesiguranţele, fragilitatea, neputinţa şi neştiinţa. S-a schimbat ceva de când ai scris cartea? Mai ales că, acum, trăim în frică. S-a schimbat ceva în comportamentul uman?

Sunt două răspunsuri la întrebarea ta, și anume: 1. Comportamentul uman nu se schimbă niciodată. 2. Comportamentul uman se schimbă întotdeauna. Ambele răspunsuri sunt corecte, asta însemnând că ambele pot fi la fel de greşite. Am scris mult despre colapsul economic din 2011; acum, însă, avem de-a face cu un alt tip de colaps. Dar, în metoda mea literară (dacă vrei să-i spui aşa), ţin cont de faptul că noi, oamenii, avem mereu de-a face cu evenimente familiare, cu mici diferenţe, discrete. Pandemia a accelerat o criză pe care am trăit-o deja în Europa, în perioada dintre cele Două Războaie Mondiale. Acum, tehnologia este astfel folosită încât să ne închidă minţile, nu să ne lumineze. E lesne de observat că tehnologia nu ne scapă nici de muncă, nici de sărăcie. Dacă vrei o imagine-metaforă, drumul cowboy-ului planetar spre Marte ne dă o idee destul de sumbră despre viitorul care deja ne bântuie: într-o lume a bogaţilor, vom deveni prada şoimilor nemiloşi şi ai marilor stăpâni.

Când totul părea că e pe drumul cel bun, carantina a dat de pământ cu piaţa de carte

”Destinația turistică” este un roman pe care eu am simțit nevoia să-l recitesc. Este o carte în care ne regăsim mulți, tocmai pentru că vorbește despre un om general valabil, cu angoase de tot felul. Toți avem dezastrul nostru personal, temeri, momente când s-a umplut paharul și nu mai putem, exact ca personajul Greg. L-ai inventat special? Ca să ne regăsim cât mai mulți în el? Cât de actual este? Și unde e locul lui Dumnezeu în toată povestea asta?

Un răspuns scurt ar fi: da, Greg este cât se poate de actual. El reprezintă ochii cititorului, şi asta explică de ce este atât de credibil ca personaj. Cât despre existenţa lui Dumnezeu, mai toată viaţa am fost ateu, apoi am renunţat. Noi, cei care credeam că ştiinţa şi tehnologia îl vor alunga pe Dumnezeu, ne-am înşelat. El (sau Ea) este cu noi mai mult decât credem. Nici nu contează dacă Dumnezeu ne-a creat pe noi sau noi L-am creat pe El. Pentru că impulsul religios este în lăuntrul nostru, indiferent dacă vom considera asta drept o slăbiciune sau o putere. Multă vreme am crezut că pot să mă opun acestui impuls.

Sunt foarte curioasă, tocmai pentru că te urmăresc în online și văd un om extrem de vesel, pus pe glume – mai mereu – în ciuda vremurilor, așa că te întreb direct: care e cea mai mare frică a ta ca om, dar și ca scriitor?

Fricile mele sunt ca ale oricărui părinte din lumea asta. Când te-ai hotărât să devii părinte, asta implică inclusiv să te temi pentru viaţa copiilor tăi, pentru că ştii cât poate fi de fragilă. Pe de altă parte, frica te doboară şi este o bătălie pe termen lung. În plus, nu poţi avea control asupra lucrurilor, iar dacă încerci, este şi mai rău. De aceea nici nu m-am lăsat surprins de pandemie, pentru că viaţa este mereu în schimbare. În fiecare zi, în lumea asta, un om îşi vede sfârşitul, într-un mod adesea nedrept, subit, ca un pumn în faţă venit de niciunde. Poţi spera la o viaţă lungă şi împlinită pentru tine şi cei dragi ţie. Dar nu e mereu aşa. Unii scriitori se tem că nu vor mai reuşi niciodată să scrie o carte bună. Nu şi eu. Credeam că viaţa mea creativă s-a sfârşit în urmă cu trei ani, când am scris o carte pe care nici măcar prietenii mei nu au apreciat-o. Şi apoi, anul trecut, din senin, boom! Am scos două cărţi complet diferite (pe teme actuale, despre demenţă şi…fascism) şi ambele s-au bucurat de succes. Şi, fix când totul părea că e pe drumul cel bun, carantina a dat de pământ cu piaţa de carte.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s