Romanul ”M-am hotărât să devin prost” este, pentru mine, una dintre cărțile albastre, așa cum le voi numi, începând de acum, pe acest raft literar virtual. Adică una dintre acele cărți pe care le tot recitești, fie pentru că îți place stilul literar al autorului, fie pentru că îți dă o stare de bine sau pentru că te pune serios pe gânduri, fie pentru că ceva, acolo printre cuvinte, te-a marcat. Motivele pot fi o mie. Mulți găsim în cărți o replică, un citat, vorbele vreunui personaj care ne mișcă și ne dau senzația că povestea ne este oarecum familiară.
Cartea lui Martin Page de care vă povestesc are, înainte de orice, mult mult umor (sec sau nu, asta depinde de cum consideră fiecare). Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (deși, dacă ai neșansa să te identifici prea mult cu personajul autorului francez, s-ar putea să plângi a amărăciune).
Acțiunea cărții îl urmărește pe Antoine, un tânăr de 25 de ani care, obosit să tot încerce să reușească ceva în viață și să eșueze de fiecare dată, decide ”să aștearnă peste creierul lui giulgiul prostiei”. Pentru că, spune Antoine, singura cale să reușești în viață este să renunți la inteligență, sau măcar să o ascunzi de alții. Așa că personajul își începe odiseea încercând mai întâi o tehnică aparent simplă de îndobitocire: să devină alcoolic.
”Se gândea serios să devină alcoolic. E o preocupare. Alcoolul ocupă gândurile în întregime și dă un scop în disperare: să te vindeci. Atunci ar frecventa reuniunile Alcoolicilor Anonimi, și-ar povesti parcursul, ar fi susținut și înțeles de ființe asemenea lui, aplaudându-i curajul și voința de a se lăsa. Ar fi un alcoolic, adică cineva care are o boală recunoscută pe plan social. Pe alcoolici, lumea îi deplânge, îi îngrijește, ei se bucură de considerație medicală, umană. Pe când pe oamenii inteligenți nimeni nu se gândește să-i plângă. (…) Prin comparație, a fi alcoolic ar fi o promovare. Ar suferi de un rău vizibil, cu o cauză cunoscută și tratamente prevăzute; nu există cure de dezintoxicare pentru inteligență.” – MARTIN PAGE, M-am hotărât să devin prost
Cartea v-o recomand. Veți râde mult și veți regăsi printre rânduri toate momentele în care v-ați simțit la capătul nervilor, încercând să-i dați de cap vieții și disperărilor mici și mari care vin la pachet cu ea. Și, pentru că nu ai cum să nu te întrebi dacă personajul Antoine este inspirat de însuși autorul cărții, l-am întrebat chiar pe Martin Page cum stau lucrurile. A răspuns scurt și la obiect (de fapt, chiar intuiești în răspunsurile lui fulger ceva din felul de a fi al lui Antoine).
The Blue Shelf: Martin, sincer, este personajul Antoine inspirat din tinerețile tale?
Martin Page: Da, inspirația pentru acest personaj am fost chiar eu. L-am creat pentru a mă analiza eu pe mine mai bine, dar și ca să mă ajut. Și, de ce nu, să fac puțin mișto de mine.
Ai schimba ceva la Antoine în prezent? În fond, acum i-ar fi mai ușor să se abrutizeze; în online, cel puțin, e ușor să se întâmple lucrul ăsta…
Nu, nu cred că Antoine ar fi schimbat în vremurile astea. Nimic nu se schimbă vreodată în totalitate. Oamenii au fost și vor fi mereu la fel de dezechilibrați, prizonierii propriilor gânduri. Tehnologia nu poate schimba mare lucru. Suntem, prin natura noastră, destul de arhaici.
Din carte, cititorul înțelege că un om inteligent este un om permanent nefericit. Chiar așa să fie?
Oamenii inteligenți au și ei defectele lor, ca toată lumea. Dar inteligența lor îi determină câteodată să fie aroganți și să creadă că se pot salva singuri de la absolut orice, fără ajutorul altora. Și tot ei au senzația că se pot salva de la orice și să se simtă mai bine doar pentru că își folosesc mai bine gândirea, când, de fapt, tocmai asta este piedica: faptul că gândesc prea mult.
Cum trăiește scriitorul Martin Page vremurile acestea, în noua normalitate? Cum gestionează frica (dacă există)?
Frica este sentimentul care mi-a marcat toată viața, încă din copilărie. Pentru că eu consider lumea ca fiind periculoasă și înspăimântătoare. Așa că tot ce se întâmplă acum nu e ceva nou pentru mine, toată tragedia prezentului nu mă surprinde, sunt obișnuit cu frica.
Ce este fericirea?
Fericirea – cel puțin pentru mine – înseamnă, poate, să reușim să ne acceptăm angoasele și să zâmbim indiferent de cât ne-ar fi de greu.
Să activezi în sectorul cultural, în timpurile acestea, pare – în unele cazuri – un suicid profesional. Pentru că sunt prea puțini cei care mai cumpără produse culturale. Cum convingem publicul cât de importantă e cultura?
Cred că una dintre soluții ar fi să îi facem pe oameni să înțeleagă că ei înșiși pot deveni creatori de frumos sau inventatori și că această lume nu este până la urmă decât o operă destul de nereușită, născută din imaginație, dar pe care noi, oamenii, o putem facem mai bună.
The Blue Shelf 