HODA BARAKAT: ÎMPĂRĂȚIA PĂMÂNTULUI

Scriitoarea Hoda Barakat s-a născut în 1952 în Beirut. Înainte să se mute la Paris în 1989 (spre sfârșitul Războiului civil din Liban), a absolvit Universitatea Libaneză, cu o diplomă în literatură franceză. ”Împărăția pământului” este cel de-al cincilea roman al autoarei libaneze, cronica vieții unei familii maronite, din Munții Libanului. Cartea, publicată în limba arabă, în anul 2010, i-a adus Hodei Barakat o nominalizare la International Man Booker Prize.

Volumul a apărut în limba română, la Editura PandoraM, colecția Literary Fiction, în traducerea Laurei Sitaru, din limba arabă. Îl recomand tuturor celor care vor să afle mai multe despre ”originea violenței” în această regiune din lume, despre felul în care comunitățile religioase își găsesc sau își regăsesc greu identitatea și apartenența la un stat. Mai mult, romanul Hodei Barakat explică felul în care istoriile mici ale comunităților (oameni simpli) se lovesc de istoria mare; acea istorie de manual, în care conflictele religioase sunt privite strict prin lentila amplorii unui război, niciodată din perspectiva omului simplu, condamnat la a fi victimă, indiferent de partea cui se află.

*Interviul de mai jos, cu scriitoarea libaneză Hoda Barakat, a fost realizat în luna septembrie 2020.


“Şi, pentru că n-am priceput mai nimic din viețile noastre, vom lăsa povestea să fie dusă mai departe, completată cu capitole pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina. Cât de tare mi-a îmbătrânit vocea, simt cum se stinge în gât şi pe buze. Cu toate acestea, mi se întâmplă uneori să cânt. Cu puțina voce care mi-a mai rămas. Cânt singur. Îmi fac mâna pâlnie în jurul urechii şi cânt.” – Hoda Barakat, Împărăția pământului


The Blue Shelf: Hoda, aş vrea, pentru început, să discutăm despre titlul cărţii, “Împărăţia pământului”. Este evidentă legătura pe care o facem imediat cu sintagma “Împărăţia cerurilor”. De ce aţi schimbat această sintagmă pentru titlul cărţii?

HODA BARAKAT: Trebuie să încep prin a spune că întregul limbaj al acestui roman urmează, într-un fel, o linie biblică. Mai exact, în centrul acţiunii, este o comunitate care îşi declară vădit credinţa creştină. O comunitate care crede cu adevărat că pământurile lor sunt, de fapt, Paradisul. Dar, în timp ce am scris despre acest Paradis, am subliniat de fiecare dată şi toate paradoxurile legate de credinţa în el. Pe de-o parte, am vrut să evidenţiez faptul că nu vorbim de un paradis real (iar dovada este faptul că, în final, acest paradis ajunge parte din Războiul civil). Dar, această credinţă pe care comunitatea o are în propriul paradis nu se bazează pe conştiinţa cetăţenească, ci pe perpetuarea unor mituri. Iar în privinţa miturilor, dacă acestea nu au un cât de mic fundament real, perpetuarea lor nu poate duce decât la o catastrofă. Pentru că, din această cauză, lumea pe care şi-o imaginează personajele mele nu are legătură cu realitatea. De aceea am folosit acest titlu pentru cartea mea; pentru că este ca un fel de proiector care pune în evidenţă credinţa acestei comunităţi, istoria ei, raportul ei cu religia (căreia comunitatea nu îi este întotdeauna fidelă).

De fapt, aş fi putut să aleg orice altă minoritate religioasă, din oricare altă regiune a lumii arabe. Dar, dacă mitul fondator, religios, nu este dublat de conştiinţa apartenenţei la o identitate, adică cetăţenia, tot demersul acestei minorităţi ar fi fost oricum sortit eşecului. Deci nu este doar cazul minorităţii creştine maronite din Munţii Libanului, ar fi putut fi vorba de orice altă minoritate, iar finalul ar fi fost acelaşi.


”Ce treabă au golanii ăștia cu fetele noastre? De ce au venit tocmai de la capătul lumii ca să povestească despre Jamila? Ce, nu mai există fete la ei în țară despre care să povestească? Fetele sunt onoarea noastră! Legea nu permite așa ceva. Nimeni nu are voie să vorbească despre fetele noastre, le omorâm sau nu, e treaba noastră. Suntem liberi la noi acasă și nu vine un străin să-și bage nasul și să scotocească prin secretele noastre.” – Hoda Barakat, Împărăția pământului


Importante în cartea dumneavoastră sunt destinul şi identitatea. Problema majoră a personajelor este aceea de a-şi descoperi identitatea; această comunitate de creştini maroniţi, o ramură a Bisericii Catolice, se confruntă tocmai cu această problemă a apartenenţei: identitar, nu se simte aparţinând Libanului.

HODA BARAKAT: Exact! Pentru că, în acest roman, am abordat istoria în sens invers, am mers la origine. Este diferit de abordarea din celelalte cărţi ale mele, când acţiunea începea odată cu Războiul civil din Liban. Acum, acţiunea se termină la începutul războiului. Ceea ce am făcut a fost să merg la origine, să aflu exact care a fost momentul când lucrurile au scăpat de sub control, când anume ne-am pierdut identitatea libaneză. În acest moment, aşa cum poate ştiţi, sărbătorim 100 de ani de la formarea Marelui Stat Libanez, dar iată în ce stare tristă ne aflăm. Suntem extrem de vulnerabili, pentru că diferitele comunităţi nu au reuşit să pună bazele unei unităţi naţionale.

îndoiala este un sentiment la care am ajuns după ce am înţeles ce se întâmplă în ţara mea

Acţiunea romanului este relatată pe mai multe voci, este vorba despre vocea personajelor Selma şi Tannous, fiica şi fiul unui localnic creştin maronit, Mouzawaq. Şi atunci eu, cititorul, îmi pot pune întrebarea: ce este adevărat şi ce nu este adevărat din aceste istorisiri? De ce aţi ales această incertitudine a adevărului relatat?

HODA BARAKAT: Este o întrebare frumoasă tocmai pentru că este valabilă în cazul tuturor romanelor mele. Am ales procedeul incertitudinii pentru că sunt genul de scriitor care nu pretinde niciodată că spune adevărul suprem. În sensul în care mă interesează mai degrabă îndoielile personajelor, obsesiile lor, eşecurile lor, dar şi ce anume se află la originea eşecului personal. Nu intenţionez să dau lecţii despre adevărul suprem. Nu o să afirm niciodată că iată, în acest roman, aflaţi adevărul. Nu! De aceea nici personajele mele nu sunt convinse că tot ceea ce povestesc este adevărat. Şi, când există mai multe versiuni ale aceleaşi istorii, înseamnă că nu există un răspuns adevărat unic. Cu alte cuvinte, nu deţin adevărul. Deţin mai multe adevăruri. Şi toate sunt povestite prin vocile acestor personaje care vorbesc despre viaţa lor, despre destinul lor, fără ca nici măcar ele să fie sigure de veridicitatea povestirilor. Cu atât mai puţin eu, scriitorul. Spre deosebire de acum, generaţia de scriitori de dinaintea mea scria asemeni unui profet, cărţile erau ceea ce numim literatură militantă.

În cazul meu, îndoiala este un sentiment la care eu am ajuns după ce am înţeles ce se întâmplă în ţara mea, în perioada în care oameni aparţinând unei singure naţii, unei singure ţări, s-au omorât între ei. Iar eu în acest mediu am crescut, aşa am ajuns să caut singură răspunsuri la întrebări, mai degrabă decât să mă bazez pe un adevăr gata primit. Personal, nici acum nu am o convingere politică, o înţelegere exactă a comunităţilor, nici măcar la nivel religios, astfel încât să am vreodată pretenţia că le pot spune altora: ”Bun, fiţi atenţi, ascultaţi aici, vă spun eu acum adevărul!” Şi este şi unul dintre motivele pentru care îmi pun speranţe în generaţia nouă, adică în cei care au ajuns într-adevăr să nu se mai lase induşi în eroare de certitudini aparente.

Felul în care descrieţi situaţiile în care se află personajele dumneavoastră este adesea extrem de pictural. Dar, dincolo de acest aspect, la rândul lor, personajele sunt construite minuţios şi tocmai de aceea îmi este greu să cred că sunt pură ficţiune. Îmi e greu să cred că nu v-aţi inspirat din viaţa unor personaje reale, din comunitatea de creştini maroniţi de unde proveniţi. Sigur aţi cunoscut acolo oameni care v-au inspirat aceste personaje…

HODA BARAKAT: Trebuie să mărturisesc că, pentru prima dată în romanele mele, am folosit ca inspiraţie părţi din viaţa personală. De exemplu, personajul Mouzawaq. Este cel care deschide romanul, într-o scenă parcă inspirată dintr-o legendă, o scenă care este, aşa cum ai spus şi tu, asemeni unei picturi, asta şi pentru că exact aşa am intenţionat să o scriu. Scena este tragică şi aparţine, din punctul de vedere al registrului de limbă folosit, imaginilor din Evanghelii. Este o imagine care, pe de-o parte, poate fi asemănată cu tragedia greacă şi, pe de altă parte, cu tragedia lui Iisus, care pare că pierde totul, în momentul în care este răstignit.

De ce spun că m-am inspirat din viaţa personală? Pentru că sunt lucruri pe care mi le-a povestit bunicul meu. Acest bunic avea o bucată de pământ, în Munţii Libanului, o bucată de pământ nu imensă, dar destul de mare, pe care o muncea un fel de subaltern, un ţăran din comunitate. Şi, la un moment dat, au intrat în conflict cu aşa-numitul Bey, stăpânul regiunii, care i-a cerut tatălui meu să taie sursa de apă, cea pe care o foloseau oamenii săraci care munceau nu doar pe pământul bunicului meu, ci şi pe pământul aflat în apropiere şi care nu le aparţinea. Dar ei munceau acele pământuri ca să poată supravieţui. Povestea aceasta reală (care s-a întâmplat în timpul Mandatului francez) am transpus-o în cartea mea. Iar bunicul meu a refuzat categoric să taie unica sursă de apă a acestor oameni. A fost târât prin tribunale pentru refuzul său. Şi această întâmplare chiar este redată în romanul meu.

Cunoaşteţi destul de bine ritualurile şi credinţele acestei comunităţi de creştini maroniţi. De fapt, în ce constă concret felul în care îşi manifestă credinţa? Pentru că, la un moment dat, în roman, avem impresia că sunt oameni extrem de religioşi, dar, în acelaşi timp, par că ignoră complet religia, blesteamă, hulesc etc. Şi toate din cauza problemelor cotidiene şi a sărăciei…

HODA BARAKAT:  Da, personajele se comportă aşa mai ales din cauza problemelor existenţiale pe care le au. În primul rând că orice comunitate are nevoie să creadă în ceva, pentru a-şi păstra coeziunea, ca grup social. Libanezii din acele vremuri (anii ’20) nu se simţeau ca fiind parte a Libanului, nu acceptau această identitate. Şi, deşi vorbim de o ţară deloc mare, percepţia lor era aceea că toate celalate comunităţi ale Libanului erau la mare depărtare de ei. Dar totul era controlat. Iar autorităţile supreme pe aceste pământuri erau Biserica şi proprietarii de pământuri. De fapt erau aşa-numiţii Seigneurs, care se aliau cu Biserica, tocmai pentru a primi parte din recolta şi bogăţia acelor pământuri. În carte, personajele mele ştiu, îşi dau seama ce se întâmplă, de aceea, ca scriitor, fac apel la tehnicile parodiei. Pentru că aceşti ţărani iau ei înşişi în derâdere situaţia, ei ştiu că nu sunt decât două căi pe care să le urmeze: fie să le cânte în strună stăpânilor, fie să se bazeze pe justiţia divină. Aşa cum este cazul personajului meu Mouzawaq, cel căruia Fecioara Maria îi spune să se opună stăpânilor. Dar nu pot spune mai multe, ar trebui să intru mult în acţiunea cărţii, îi las pe cititori să afle.

”Nu o limbă este sacră, ci textele sunt sacre”

Un aspect foarte interesant este limbajul pe care îl folosiţi în roman. Este adevărat, traducerea în limba română este extraordinară. Însă, dumneavoastră aţi scris cartea în limba arabă. Iar, dacă în limba română, în carte vom întâlni, de exemplu, foarte des cuvântul “zăpadă”, trebuie menţionat faptul că el nu este tradus din limba arabă clasică, pentru că acel cuvânt nu există. De aceea, aţi introdus multe cuvinte din limba siriacă.. De ce?

HODA BARAKAT:  Exact aşa cum spuneai, cartea este scrisă în limba arabă. Iar în limba arabă clasică – pe care o iubesc şi pe care o folosesc cu mult drag şi pasiune – nu există cuvintele de care aveam nevoie pentru a vorbi despre zăpadă. În limba arabă, găseşti sute de termeni pentru a vorbi despre nisip, despre deşert, despre ambianţa unui astfel de spaţiu. Dar termeni pentru a descrie zăpada nu există. Aşa că, pentru a descrie situaţiile acestei comunităţi care înfruntă viscolul şi zăpada, aveam nevoie de un lexic nou. Şi aşa am apelat la aceste cuvinte din limba vorbită. Un alt exemplu este cel în care, în limba arabă clasică, nu aveam lexicul potrivit pentru a descrie diferitele munci ale comunităţii care trăieşte în Munţii Libanului.

În toate romanele mele folosesc acest procedeu. Pentru că, deşi iubesc şi respect limba arabă clasică, ea are totuşi nevoie de o reîmprospătare. Este ce încerc şi eu să fac introducând un lexic nou. Pentru că, în acest fel, toate aceste cuvinte din limba vorbită îşi fac loc în lexicul limbii arabe clasice, o reîmprospătează şi, astfel, devine limba vieţii de zi cu zi.

Trebuie să punctez ceva; în special în Occident, există această opinie despre limba arabă clasică, despre faptul că este o limbă sacră, pentru că este limba Coranului, şi de aceea nu suportă modificări şi rămâne neschimbată. Nu! Nu este adevărat. Nu o limbă este sacră, ci textele sunt sacre.

Citind cartea dumneavoastră, un cititor înţelege şi altfel o realitate istorică: dincolo de un război civil, pe linia mare a istoriei, sunt destinele unor comunităţi şi, de fapt, despre ele scrieţi dumneavoastră, despre acest microcosmos, despre istoriile mici, adesea pierdute în imensitatea războiului..

HODA BARAKAT: Am să mă leg de întrebarea ta precedentă. Cartea este scrisă în limba arabă, dar alţi cititori de limbă arabă, din afara Libanului, nu au înţeles multe dintre cuvintele incluse în roman. Dar nu contează foarte mult pentru că, dacă citeşti cartea până la final, înţelegi sensul general şi îţi însuşeşti cuvintele ca şi cum le-ai fi cunoscut deja. Dar, în ceea ce priveşte apartenenţa religioasă, e mai complicat. În prezent, vedem tot mai des grupuri care îşi revendică statutul de creştini din Orient, fie că vorbim de Irak, Egipt etc. Dar, dacă nu există un fundament naţional pe care aceşti credincioşi îşi pot întemeia legitimitatea cetăţeniei, atunci apartenenţa lor la o religie sau alta este cea care devine periculoasă. Pentru că atunci credinţa nu mai este pură. Pentru că puterea politică acaparează această credinţă atât de necesară credinciosului pentru liniştea sufletească. Dar nu, puterea politică nu îţi oferă această linişte sufletească.

De exemplu, acum, dacă ne uităm la creştinii din Liban, cei mai mulţi au învăţat multe din experienţa Războiului civil şi nu mai vor vreodată să aibă de-a face cu miliţiile libaneze, nu mai vor nici măcar o zi de război. Dar, în acelaşi timp, – și vedeți ce se întâmplă în Libanul actual, nici măcar un guvern nu poate fi format – sufletul acestei naţiuni nu este încă vindecat după război. Şi cu toate astea, toţi aceşti creştini care s-au săturat de miliţii, tot la ele trebuie să ceară ajutor, pentru că nu au de ales, pentru că sunt vulnerabili.

La final, aș vrea să ne spuneți ce ar trebui să înțelegem din acest roman. Ce ar trebui, poate, să schimbe în mentalitatea noastră, a europenilor, în felul în care înţelegem această zonă a lumii, pe care o asociem (desigur, justificat) cu violenţa, războaiele civile în numele religiei (sau apartenenţei la o religie)?

HODA BARAKAT: Uneori, am impresia că lucrurile pe care le ştiţi sau credeţi că le ştiţi despre noi sunt destul de învechite. Nu neapărat învechite, dar, în orice caz, clişee, foarte multe clişee. De aceea, de exemplu, dacă îmi doresc foarte mult să vin în România, este şi pentru că aş vrea să îi vorbesc publicului despre o limbă arabă care este mult mai modernă, mult mai adaptată vremurilor. Pentru că, de obicei, în Europa, sunt mulţi alţii care vorbesc în locul nostru, şi nu întotdeauna adevărul. Eu sunt norocoasă ca scriitor. Pentru că am de partea mea o parte a presei europene de calitate, interesată să vorbească direct cu mine (fără intermediari). Această parte a presei ştie că felul meu de a le descrie realitatea este diferit, adică evit clişeele, sunt mai concentrată pe ideea de modernitate, mai mult decât cei care prezintă această regiune a lumii (lumea arabă, o lume foarte complexă de altfel) în acelaşi tipar obişnuit. Sunt prea multe lucruri prost înţelese despre această lume. Tocmai de aceea mă bucur să am cât mai multe traduceri ale cărţilor mele, să pot împărtăşi  percepţia mea despre această lume. Iar asta îmi aduce enorm de multă bucurie. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s