„V-am sunat să vă anunţăm că sunteţi câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură.”
Camera se opreşte într-un plan mediu, privitorul se uită la personajul-scriitor, care stă adunat pe marginea patului, cumva buimac de somn, cumva surprins, dar – hai să fim serioşi – fericit, pentru că, după zeci de ani de frământări, justiţia divină a literaturii i-a recompensat harul.
De fapt, ce am scris mai sus este o scenă dintr-un film: The Wife (Soţia), cu Jonathan Pryce şi Glenn Close în rolurile principale, film adaptat după romanul omonim, semnat de Meg Wolitzer. Personajul, Joseph Castleman, primeşte Nobelul pentru Literatură, doar că povestea este mult mai complicată (şi nu aş vrea să fac un spoiler cărţii sau filmului).
Dar, ce vreau să vă amintesc este că joi, pe 8 octombrie, Academia Suedeză va anunţa câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2020. Dacă intri pe casele de pariuri (da, există şi pariuri literare), vei găsi un lung şir de autori pe care oameni din toate colţurile lumii (habar nu am dacă sunt cititori înfocaţi sau doar pariori cu experienţă) îşi pariază debitul de pe card – pe cutare scriitor japonez sau pe un cutare poet sau pe etc. Personal, am aşteptările mele, dar nu pretind că sunt neapărat justificate de vreo cunoaştere extrem de fină a ceea ce numim literatura de geniu.
În fine. După ce am tot citit zilele astea despre Odiseea Nobelului pentru Literatură, mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja: da, povestea Nobelului literar e uneori cusută cu aţă albă.
Poate o să vă mire faptul că Sir Winston Churchill, ale cărui merite în terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial sunt incontestabile, nu a câştigat Premiul Nobel pentru Pace (a fost propus în 1945). Dar a câştigat, în 1953, Premiul Nobel pentru Literatură. Comisia a justificat alegerea menţionând că, în lucrările sale, domnul Churchill a dat dovadă de “măiestrie în relatarea istoriei şi biografiei personale şi de o retorică strălucită în evocarea valorilor umane”.
Frumos. Extraordinar. Cine sunt eu să judec? Doar că, dacă te uiţi la lungul şir de scriitori-genii din secolul XX, rămaşi fără distincţia Nobel, te întrebi puţin dacă nu cumva, acolo, în comisia specială, reprezentanţii distinşi ai Academiei nu sunt şi ei supuşi erorilor de tot felul. De altfel, de-a lungul anilor, comisia Nobel şi-a recunoscut greşelile, alteori s-a lăsat cu demisii în grup, iar, în alte dăţi, controversele au dus la scandaluri de proporţii între – hai să le spunem – juraţi.
Vă spun ca să ştiţi: James Joyce n-a luat Nobelul, nici Franz Kafka, nici Jorge Luis Borges. Asta nu îi face mai puţin geniali, nu?
Ah, şi să nu uit. Virginia Woolf nu a primit prestigiosul premiu. Nici măcar nu trebuie să fii feministă ca să înţelegi uriaşa eroare. În anul 1938, întreaga lume literară a vremii vorbea despre Nobelul literar care, fără dubii, avea să îi fie oferit doamnei Woolf. Până la acel moment (între 1925 şi 1931), faimoasa autoare publicase deja capodoperele “Doamna Dalloway”, “Spre far”, “Orlando”, “Valurile” şi “O cameră doar a ei”. Ani mai târziu, comisia Academiei urma să-şi ceară scuze pentru greşeală şi să menţioneze că nu a fost prima dată când premiul a fost acordat “cu neglijenţă”, ignorând criteriile de bază ale comisiei Nobel (oricare ar fi aceste criterii, nu cred că a reuşit vreodată cineva să le priceapă, exceptând, fireşte, termenul universalitate, pe care îl înţelegem toţi şi care, aruncat în frază, justifică orice alegere).
În orice caz, în 1938, o altă doamnă a literaturii se bucura de imensa onoare: Pearl S. Buck. Nu e nicio problemă dacă nu aţi auzit de dânsa. Nici eu n-am auzit până când nu m-am documentat. Nobelul literar 1938 i-a fost acordat distinsei doamne Buck, pentru “descrierile bogate şi autentice ale satelor din China”. Sigur, şi aici e mult de povestit, doamna Buck a locuit vreo 40 de ani în China, unde a scris sub pseudonim. Dar, într-o luptă literară cu Woolf, nu poţi să nu te-ntrebi şi să socoţi (cum spune poetul nostru naţional) ce-a fost în capul Academiei. De altfel, Robert Frost, celebrul poet (nici el recompensat cu Nobel), a declarat în 1938: “Dacă Buck a luat Nobelul, oricine din lumea asta poate să-l ia”.
Sigur că şi cei din Comisia literară Nobel sunt şi ei tot oameni (şi nu mă pot abţine să am un gând despre cum nevasta juratului X sau Y îi spune acestuia, la un pahar de vin, că ei îi place mai mult de poetul cu chitară decât de domnul Roth, că dânsei i se pare mai boem aşa şi, evident, mai universal).
Putem glumi la infinit pe baza experţilor din comisie care, repet, şi ei sunt tot oameni, şi, aşa cum se întâmplă în absolut orice domeniu din lumea asta, dacă este ceva de care nu scapi atunci când trebuie să atribui un premiu măreţ, aceea este latura politică. Să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să ne imaginăm că, până şi la cel mai înalt nivel al criticii culturale de pe planetă, nu-şi vâră coada drăcuşorul realităţilor politice. Imaginea istoriei mari primează mereu, ştim asta, just?
În 1989, când se zvonea că autorul Versetelor Satanice, Salman Rushdie, va primi Nobelul, o parte din comisia literară Nobel şi-a dat demisia, ca semn de protest în faţa a ceea ce a fost numită “o greşeală de imagine” a Academiei. La începutul aceluiaşi an, Salman Rushdie devenise ţinta unei sentinţe de moarte (fatwa), din partea Ayatollah-ului Iranului de la acea vreme, Ruhollah Khomeini. Lipsa unei poziţii de apărare şi susţinere a lui Rushdie din partea Academiei Suedeze a ridicat – din nou – semne de întrebare despre de ce nu premiem strict actul literar, ci ne uităm şi pe de lături.
Bine, n-o să găsim noi răspunsuri la întrebările astea. Când a câştigat Bob Dylan Nobelul, parcă tocmai se declanşase Apocalipsa literaturii. Mulţi au obiectat, alţii s-au bucurat, evident, ca în orice meci în care ţii cu cine vrei.
Fiecare are aşteptările sale, şi e normal să fie aşa, sunt aşteptările pe care ni le creăm fiecare în funcţie de afinităţile personale, de felul în care un autor sau altul ni se lipeşte de suflet.
Nu ştiu de ce, dar la cât de normal e anul ăsta 2020, sigur o să avem o surpriză. Poate câştigă din nou Bob Dylan.
The Blue Shelf 