Nu am crezut niciodată că un scriitor are vreo obligaţie anume faţă de cititor. Şi îmi vine acum în minte ceea ce mi-a spus autorul portughez Rui Zink în interviul pentru The Blue Shelf: „Nu îmi place ca vreun cititor să mă trateze ca şi cum aş fi ospătarul lui, şi nici nu vreau să-mi tratez cititorul ca şi cum ar fi un adolescent răsfăţat care se plictiseşte uşor”. Cu alte cuvinte, un cititor trebuie provocat; şi, între scriitor şi cititor trebuie să existe, cumva nevăzut, un gentleman agreement, ne înţelegem reciproc, printr-un limbaj comun subînţeles: Dacă ai ajuns în paginile cărţii mele, ar spune autorul, atunci acordă-ţi timpul şi bunăvoinţa de a-mi înţelege povestea. Şi cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut atât de mult “Cartea neisprăvirii” semnată de T.O. Bobe. Pentru că m-am simţit în dificultate oarecum (dar tocmai asta mi-a dat imboldul de a citi mai departe), m-am simţit ca şi cum am datoria ca cititor să fac propriile conexiuni între idei, poveşti, personaje care apar şi reapar, aluzii subtile şi referinţe cărora le găseşti un bănuit răspuns, 100 de pagini mai târziu; apoi, am fost nevoită nu doar să îmi verific propriile referinţe culturale (care, în cartea lui T.O Bobe, sunt cu sutele), ci şi să încerc realmente să pătrund în mintea unui scriitor, dat fiind faptul că acesta chiar asta face: te invită în fiecare gând de-al său, de-a lungul a 300 de pagini (care se sfârşesc deşi, la fel de bine, ai putea spune că nu se sfârşesc).
Nu sunt critic de carte, iar asta e în regulă. Pentru că se întâmplă adesea ca tocmai simpli cititori să intuiască bine, într-o formulare clişeu, dar adevărată, ce a vrut să spună autorul. Când laşi de-o parte ochiul critic al comentariului avizat, îţi este mai uşor să te regăseşti într-o carte, pentru că te cauţi mai întâi pe tine printre rânduri, cauţi să descoperi unde vă întâlniţi tu şi povestitorul, şi mai puţin efectul pe care cartea o să-l aibă cu bătaie lungă, în lumea editorială. Iar aici, trebuie să spun, mulţi mulţi cititori se vor regăsi în poveştile de viaţă ale lui T.O. Bobe. Pentru că sunt relatate firesc, în simplitatea lor naturală, fără podoabe literare, fără să-şi propună (artificial) să câştige cititorul.
Dacă tot am pomenit de norme literare, ar trebui să spun mai întâi că volumul lui T.O. Bobe este atipic, din foarte multe puncte de vedere. Pentru cei care aţi citit cartea lui Julio Cortázar, Şotron, felul în care domnul Teo îşi aşază capitolele în carte, modul în care întrepătrunde imagini reale din trecut, cu scenete pornite din joaca cu dicţionarul, apoi cu scene complet imaginate, ce ţin mai degrabă de suprarealism, nimic din toate acestea nu o să vă surprindă. Şi trebuie să spun că, tot citind cartea, am avut de multe ori senzaţia că sunt spectator al unui film din seria one shot video. Ştiţi, acele filme, înregistrate cap coadă fără să dai stop la cameră. Dacă vreţi un exemplu recent, pelicula regizată de Sam Mendes, 1917. De fapt, procedeul are darul de a te ţine concentrat, fără să-ţi dea răgaz să-ţi întorci privirea. Aşa l-am perceput eu pe personajul domnul Teo. Ca şi cum, în viaţa autorului, cineva ar fi amplasat o cameră de filmat, capabilă să nu scape nimic din vedere, nici măcar cele mai mici şi nesemnificative gesturi şi nici măcar gândurile scriitorului.
Totul se derulează acolo, într-un du-te vino literar, ca şi cum un magician ar scoate la întâmplare dintr-un joben al autorului (precum dadaiştii cuvinte extrase dintr-un săculeţ) sute şi sute de instantanee, crâmpeie de viaţă, poveşti şi realităţi inventate. Sau nu. Ce observi din start este creativitatea lui T.O. Felul în care se joacă cu limbajul. Capitolul Torcător este, din acest punct de vedere, un exemplu bun (recunosc, unul dintre capitolele mele preferate).
Mai este o constantă a cărţii: umorul grozav. Un umor care, uneori, trădează de fapt simţul (auto)ironiei, de care T.O. Bobe nu duce lipsă. Am în minte pasaje la care încă mă gândesc: o doamnă cititoare de contoare (în descrieri care îmi amintesc de Raymond Queneau – Exerciţii de stil, adică o aceeaşi situaţie reinterpretată), apoi o frază care se întinde pe pagini întregi în care aflu despre o posibilă poveste de viaţă a doamnei Graţiela (frază atât de lungă şi plină de poveşti, pentru că aşa este şi viaţa unui om, cred, un interminabil şir de întâmplări cu multe paranteze), un manual de spus te iubesc reorganizat în zeci de sugestii despre ce înseamnă un simplu “te iubesc” (unde autorul însuşi pare descumpănit în faţa uriaşei panoplii de declaraţii), şi, probabil scenele cu care am rezonat cel mai mult, cele legate de rutina vieţii de zi cu zi. Despre ele e greu să scrii, pentru că rişti să intri într-un soi de banal literar. Dar T.O. a reuşit să facă din scenele astea atât de familiare tuturor pagini de carte (nu simple pagini de jurnal ţinut în sertar).
Şi, pentru că am mereu obiceiul de a asocia o carte (sau personajul ei principal) cu muzicile pe care le ascult, am să vă spun că, dacă m-ar întreba cineva cu ce anume asociez tot drumul ăsta lung al lui T.O. Bobe printre atâtea amintiri şi poveşti imaginate, am să răspund – fără dubii – cu Radiohead, No surprises (m-am amuzat la gândul că până şi piesa pe care mi-a inspirat-o cartea are în titlu cuvântul surpriză, căruia autorul i-a dedicat mai mult de un capitol). Eu cred că v-ar plăcea cartea şi sunt convinsă că, citită pur şi simplu pe capitole, într-o ordine oarecare, tot v-aţi regăsi printre cuvinte.
Interviul de mai jos este o mare bucurie pentru mine, cu atât mai mult cu cât răspunsurile lui T.O. Bobe mi-au confirmat (din nou) cât de mult îi admir scriitura. Enjoy!
Lungul drum al cărții către… ”neisprăvire”
The Blue Shelf: Teo, am să recunosc că, până să încep să scriu întrebările, mi-am impus să fac un exerciţiu pe care şi tu l-ai folosit în scrierea cărţii: să deschid la întâmplare dicţionarul. Nu am un dicţionar în limba română (e lungă povestea de ce nu am), aşa că am deschis un Larousse, la cuvântul: défense (apărare). Apoi, am căutat toate sensurile acestui cuvânt şi m-am oprit la o sintagmă anume: “cuvânt de apărare”, adică pledoarie. Şi, citindu-ţi cartea, m-am gândit imediat la faptul că ea poate fi percepută ca o pledoarie, altfel spus, apărarea unei idei, a unei cauze, a unei teze (literare?). Suntem obişnuiţi să citim cărţi care – cum chiar tu spuneai în carte la un moment dat – să ajungă la uşa noastră cu uşurinţă, nu e nevoie nici măcar să strige “Lumina, lumina!” asemeni doamnei cu contorul. Însă, unele cărţi îi cer cititorului un alt fel de atenţie. Pentru că, printre rânduri şi în însăşi forma ei, cartea aceea transmite puternic un mesaj (oarecum disimulat printre rânduri) al autorului. Aşa am simţit eu citind “Cartea neisprăvirii”. Care îţi doreşti tu, scriitorul, să fie acest mesaj pe care să îl ştie cititorul tău (poate chiar înainte de a citi cartea)? Orice scriitor are acest gând despre ce aş vrea neapărat să ajungă la cititor…
T.O. BOBE: Ei, Alida, știi cum e: orice carte e o întreprindere comună între scriitor și cititor. Mai exact, scriitorul propune, iar cititorul dispune între o interpretare sau alta. Dacă tu ai văzut cartea mea ca fiind una cu mesaj, atunci poate că tu ar trebui să spui care e mesajul. În ce mă privește, eu sînt un leneș, asta se vede și din faptul că public o carte cam la 7-8 ani, și, dacă aș fi avut de transmis vreun mesaj limpede, în sensul tare al cuvîntului, un mesaj care să poată fi sintetizat în cîteva rînduri, fii sigură că aș fi transmis acel mesaj pe facebook, în loc să scriu o carte de vreo 300 de pagini. De fapt, cam asta e în opinia mea problema cu toată arta implicată (social, politic, ideologic etc.), că nu înțelegi de ce respectivul autor nu respectă fundamentalul principiu al eficienței, specific oricărei activități umane, și se străduiește să scrie o carte sau să monteze o piesă de teatru, să facă un film sau o expoziție din care să rămîi doar cu ce-ai rămîne dacă ar scrie un manifest de două paragrafe. Dacă vorbim în schimb, nu despre mesaj, ci despre temele din Cartea neisprăvirii (pentru că, da, are mai multe și fac parte dintre sinucigașii care își amețesc publicul cu teme suprapuse), aș zice că romanul poate fi citit deopotrivă ca o carte despre ratare, ca una despre anxietatea creației și despre căutare, dar și ca una despre libertatea literaturii. Pînă acum, neisprăvirea din titlu a fost citită și în sensul ratării, și în sensul neterminării, al deschiderii și al refuzului unui final. Și evident că nu puțină lume a văzut în titlul meu o trimitere la Cartea neliniștirii, a lui Pessoa. Însă, după știința mea, nimeni n-a observat că titlul Cartea neisprăvirii poate fi și o „traducere” a titlului Povestea fără sfîrșit a lui Michael Ende. Fiindcă, dacă e musai să fie o pledoarie pentru ceva, cartea mea e aceeași veche pledoarie implicită pentru libertatea poveștilor, indiferent că vorbim despre o libertate tematică sau formală. Și e o libertate autonomă inclusiv față de intențiile autorului, fiindcă poveștile din Cartea neisprăvirii se structurează și se înlănțuie și singure, nu doar ghidate de el în mod conștient.
The Blue Shelf: Cred că am citit prima dată Julio Cortázar acum vreo 9 ani, cu aproximaţie. Şi îmi amintesc perfect că, atunci când am terminat Şotron, mi-am dat seama că trebuie să recitesc cartea. Eram confuză. Pentru că tot acel parcurs zig-zag-at al autorului îţi creează sentimentul că eşti într-un labirint pe care trebuie să-l parcurgi de mai multe ori, dacă vrei să afli exact povestea dinlăuntrul lui. E ca atunci când te străduieşti să pui cap la cap bucăţi dintr-un puzzle. Iar lucrul ăsta, transpus într-o carte, se traduce prin ceea ce numesc criticii traducerea în mai multe chei. Personal, am simţit nevoia să recitesc unele capitole din cartea ta, pe sărite, doar pentru că ele îmi fixaseră idei la care mă tot gândeam şi voiam să le înţeleg mai bine. De ce alegerea asta a imaginilor parcă privite printrun caleidoscop, într-o ordine a lecturii pe care cititorul, la o adică, o poate alege după bunul plac? Într-un fel, m-a dus cu gândul la prefaţa lui Borges pentru „Cartea fiinţelor imaginare”: „Ca orice miscellanea, Cartea fiinţelor imaginare nu e menită unei lecturi de la cap la coadă. Cei curajoşi am dori s-o frecventeze la fel cum s-ar amuza cu schimbătoarele forme figurate de un caleidoscop”.
”JE EST UN AUTRE ”
T.O. BOBE: Eu n-am nimic împotrivă să-mi citească cineva cartea și deschizînd-o la întîmplare. La urma urmei, dacă a cumpărat-o sau a furat-o, poate să facă orice cu ea, inclusiv să-i rupă foi pe care să le împăturească și să le pună sub piciorul mesei, ca s-o fixeze. Aș recomanda, totuși, cel puțin o dată, cel puțin prima oară, și o lectură „clasică”, liniară, pentru că altfel ar rata tocmai modul în care sînt generate ideile personajului scriitor de acolo și cred că acesta e un tip lectură necesar. Mai cred că e un tip de lectură necesar și pentru că timpul, cronologia din carte contează foarte mult. Dacă ții minte, personajul își fixează un deadline pentru cartea pe care vrea s-o scrie, iar romanul meu se termină exact în ziua cînd expiră acel deadline. În plus, dacă la începutul cărții avem de-a face cu povestiri isprăvite (chiar dacă ele fac parte dintr-un proiect mai mare, rămas pînă la urmă neterminat), spre finalul ei avem mai degrabă schițe ale unor povestiri sau ale unor cărți, intenții enunțate și există, așadar, o construcție graduală dinspre finit către neisprăvit sau chiar neînceput. Însă, desigur, orice cititor e liber să ignore lectura liniară și să citească doar anumite paragrafe, așa cum poate face, de altfel, cu orice carte, Crimă și pedeapsă, Desculț, Lolita ș.a.m.d.
The Blue Shelf: Am citit la un moment dat un articol în care se vorbea despre conceptul de doppelgänger (ideea dublului, dedublarea) şi despre ideea că, mai mult decât faptul că el a fost preluat ca atare în teoria literară, acesta are la bază întâmplări paranormale, citez, „care chiar s-au întâmplat”. Dincolo de hazul formulării de mai sus, odată ajunşi pe domeniul literar, conceptul dublului (dedublarea) este unul pe care foarte puţini scriitori l-au abordat, pentru că nu este tocmai uşor de construit de-a lungul unui roman. Sigur, un moment de dedublare cunoscut cititorilor este cel din povestirea „Celălalt”, în care Borges autorul-matur se întâlneşte cu Borges cel tânăr. Ţi-a fost măcar un moment teamă să apelezi la procedeul dedublării? În sensul în care orice autor care îl foloseşte conştientizează că un astfel de procedeu îl face, măcar un pic, vulnerabil. Dar, a te face vulnerabil în ochii cititorului nu e neapărat un lucru rău, nu?
T.O. BOBE: Ca să vezi coincidență, motivul dublului apare și în ultima carte pe caream terminat-o de citit, Autobiografia, a lui Jose Luis Peixoto. Așadar, nu am impresia că-i chiar atît de rar. Pe repede, îmi vin în minte William Wilson a lui E.A. Poe, Robert Louis Stevenson cu Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, Dublul lui Dostoievski, Locatarul himeric a lui Roland Topor, ca să nu mai spun că toată proza lui Mircea Cărtărescu e traversată de același motiv al dublului. Însă fiecare dintre aceștia tratează altfel motivul dublului. În ce privește Cartea neisprăvirii, avem de-a face cu un personaj, scriitorul Teo, care își creează într-o povestire autoficțională un prieten imaginar, iar acest prieten imaginar ajunge treptat să-i semene pînă la identitate, iar într-un final i se substituie în viața reală. Avem așadar un joc de oglinzi, în care dublul, identicul se raportează la alteritate și aș zice că, dacă vrem neapărat încă o trimitere livrescă, ea ar fi la acel „Je est un autre” al lui Rimbaud. Și, la fel ca Rimbaud în scrisoarea către Paul Demeny, aș fi putut zice că și eu de-a lungul acestei cărți „J’assiste à l’éclosion de ma pensée: je la regarde, je l’écoute”. Iar vulnerabilitatea, atîta cîtă e, vine mai ales din faptul că în romanul ăsta am lăsat deoparte ce știam despre cum se face literatura, am lăsat deoparte mărcile ușor vizibile și recognoscibile ale literarului (stil unitar și, pe cît posibil, „frumos”, intrigă evidentă și anunțată explicit, personaje „rotunde”, construcție etc.) și am avut încredere în acel „autre” subconștient sau în acel „scris de mîna stîngă” sau indiferent cum altfel vrei să-i spui. Și nu știu dacă e vorba aici de o vulnerabilitate propriu-zisă, cît de asumarea riscului unei posibile vulnerabilități, care ar fi mai degrabă un semn de, iertată fie-mi aroganța, încredere în sine.
The Blue Shelf: Când am citit capitolul „Instrucţiuni pentru întinsul rufelor”, nu am crezut nici măcar o secundă că, de fapt, ar fi vorba despre întinsul rufelor. Am recitit capitolul şi după ce am terminat cartea. Pentru că mi s-a părut că aici ai pus în cuvinte ceea ce numim un manifest literar. Şi chiar cred că, atunci când spui „deschide maşina de spălat şi bagă mâna în ea fără să te uiţi ce apuci”, de fapt reinterpretezi Manifestul curentului Dada. În ce măsură fenomenul Dada te-a influenţat în cartea de faţă? Ce anume te-a făcut să spui „Da, aici mă regăsesc, în hazardul cuvintelor extrase dintr-un săculeţ, de nişte domni avangardişti la Cabaretul Voltaire, în 1916”.
T.O. BOBE: Uite, asta chiar e o surpriză. Îți dau cuvîntul meu de onoare că nu m-am gîndit la așa ceva cînd am scris bucata respectivă și, mai mult, nici măcar pe urmă nu mi-am dat seama de asta. Dar, da, poate funcționa ca o perfectă punere în abis a procedeului dadaist de a decupa cuvinte și a face pe urmă colaje cu ele, însă, dacă vrei să vezi aici un manifest literar, e, ca să zic așa, un manifest literar involuntar. Și e mai degrabă manifestarea a ce spuneam în precedentul răspuns, a scrisului de mînă stîngă, a acelui scris „de inspirație”, dacă vrei să-i spui așa, deși cuvîntul inspirație nu-mi place deloc. Dacă vrei să fiu prețios, pot pune în relație, așa cum au făcut-o și alții, acel „je est un autre” al lui Rimbaud cu acel „se gîndește” al lui Nietzsche, care, în cazul de față ar deveni „se scrie”. Și aș spune că nu eu am scris respectivul fragment, ci el s-a scris, așa cum s-a scris sau mai degrabă s-a structurat întregul roman. Fiindcă asta am făcut în Cartea neisprăvirii, n-am avut-o în minte înainte s-o scriu, n-am gîndit-o mai întîi, pentru ca pe urmă doar să o aștern pe hîrtie, respectiv, în computer. Este o carte care s-a construit pe măsură ce o scriam. Și, ca să o scriu, am avut încredere în această gîndire care gîndește fără o prea mare implicare a mea în mod conștient, fără a încerca să dețin în permanență controlul și să o structurez rațional. Însă nu pe Nietzsche sau pe Rimbaud i-am avut în vedere atunci cînd o scriam, ci mai degrabă pe David Eagleman sau Thomas Metzinger și cercetările din neuroștiințe care confirmă că există în noi niște forțe mai puternice decît acel eu conștient și care ridică un semn de întrebare asupra existenței liberului arbitru. Ca să revin la întrebarea ta propriu-zisă, am tot respectul pentru Dada ca mișcare intelectuală, fiindcă reprezintă un început, o breșă formidabilă în modul de a vedea arta și, de fapt, o reconectare a ei cu spiritul ludic originar, dezbrăcat de -ismele culturale. E greu să-ți închipui cum ar fi arătat o bună parte din literatura, și, mai ales din artele plastice ale secolului 20 fără influența momentului Dada. N-aș putea să spun, însă, că am aceeași admirație pentru literatura Dada propriu-zisă, atîta cîtă e. Cred că tot ce-a dat ea mai bun sînt manifestele. Iar Cartea neisprăvirii se aseamănă cu ele la nivel formal. Pentru că manifestele nu sînt altceva decît niște liste, niște enumerări, și așa e construit și romanul meu, pe principiul listei de liste, al enumerării de enumerări. Ai la început o listă a cuvintelor pe care domnul Teo pune degetul în DEX și pornind de la care scrie cîte o povestire, ai pe urmă o listă a despărțirilor din trecut, a rupturilor, ai liste de tabieturi ale domnului Teo, care are el însuși o imaginație, ca să-i zic așa, enumerativă, în care găsești apartamentele vizitate de o doamnă care citește contorul, o listă cu moduri de a spune de iubesc, o listă de criterii în funcție de care să-și construiască o carte de self-help, mai ai în roman o mini-listă de instrucțiuni, o listă de clădiri istorice din București, o listă cu proiectele literare ale domnului Teo, ai chiar și o listă de cumpărături și s-ar putea să mai fie și altele.
The Blue Shelf: M-a fascinat uriaşa memorie care se întinde pe tot parcursul romanului. Sunt atât de multe amintiri în detalii, atât de multe poveşti care pleacă de la un simplu cuvânt, rostit într-o doară (aparent), încât nu am cum să nu mă întreb cum funcţionează „mecanismul” ăsta al amintirilor atât de precise. Amintiri care, asemeni domnului Julio Cortázar, ar putea să fie puse în cuvinte dacă ai putea vedea, aşa cum scrii tu în carte, “crăpăturile alea prin care puteai să te strecori în alte lumi, în alte realităţi, iar domnul Teo prefera să creadă că acele lumi chiar există şi că, în acele lumi încă există cei pe care îi pierduse de mult, că, dacă ar găsi în cine ştie ce uşă un nod în lemn care s-ar putea scoate, ar putea să-l vadă dincolo pe domnul tataia mergând cu mâinile la spate pe o stradă strălucitoare în lumina amiezii”. Cât de greu (uşor mă îndoiesc că a fost) este pentru un autor să refacă tot drumul ăsta al amintirilor de tot felul, încercând să păstreze, cât de fidel poate, cursul lor? S-a întâmplat să laşi la o parte unele amintiri? Sau pur şi simplu le-ai pus în cuvinte, aşa, firesc, fără autocenzură?
T.O. BOBE: Pe mine mă miră destul de mult că vorbești despre memoria mea și, pe deasupra, apreciezi și că ar fi uriașă. Nici vorbă de așa ceva, n-am avut niciodată memorie și îi invidiez pe cei care au una antrenată măcar cît de cît. Dacă în Cartea neisprăvirii apar cîteva flashuri de amintiri, ele sînt doar atît, niște flashuri ale unor momente din trecut, fixate în memorie de cel mai puternic liant, și anume cel afectiv. Și nici vorbă de pretenția fidelității. Sînt băiat destul de mare și știu că nu există nu doar amintiri fidele, dar nici măcar amintiri, că tot ce numim noi amintiri sînt de fapt amintiri ale amintirilor pe care creierul nostru le construiește. De aici și acele crăpături, prin care poți „să te strecori în alte lumi, în alte realităţi”, fiindcă mecanismul amintirilor e extrem de asemănător cu mecanismele imaginației și, de fapt, nici nu știu dacă sînt mecanisme diferite sau e doar unul și același. De altfel, dacă-ți aduci aminte, domnul Teo, personajul de aici, proiectează la un moment dat să scrie o carte numită Interviu cu mine însumi, în care și-ar fi pus singur întrebări, iar la unele ar fi dat răspunsuri care ar fi fost pur imaginative, fără să aibă nici o legătură cu viața lui. Și nici tu n-ai acum garanția că eu îți răspund complet sincer la ce mă întrebi, că nu „bag din top”, cum ar fi spus Luca, personajul altei cărți ale mele, Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Și, uite, cînd îți spun asta, îmi dau seama că tema asta a continuumului dintre „realul” amintirii și ficțiunea creației mă bîntuie de ceva vreme. Pentru că, de fapt, despre asta este Cartea neisprăvirii, despre creația artistică, despre cum se naște ea din scame de amintiri, din hazard, din alăturări aleatorii și despre cum viața aceasta a imaginației scapă mereu din încercarea artistului de a organiza haosul nașterii ei, de a-i da o formă, de a-l isprăvi, de a-i pune deasupra piatra tombală a finitudinii.
The Blue Shelf: Prietenul imaginar. Cred că mulţi dintre noi, avem, la un moment dat în viaţă, un alt eu, căruia ne adresăm încercând să înţelegem ceva din ceea ce ni se întâmplă. Ştii, acele momente când spunem „am ajuns să vorbesc de unul singur”, dar, de fapt, vorbim cu noi înşine, adică cu un om. În cartea ta, acest prieten imaginar eşti tu. Cel care se uită la tine omul-scriitorul şi nu arată deloc bunăvoinţă. Dimpotrivă. Cum e să te priveşti – sub pretextul unui prieten imaginar – cu atât de multă asprime? În timp ce, aşa cum spui în carte, „deci mie nu mi-a plăcut niciodată să scriu despre mine”.
T.O. BOBE: Adevărul e că n-am avut niciodată un prieten imaginar și nici nu prea înțeleg cum ar fi să ai unul. Prietenul imaginar din carte e pur și simplu un construct literar, pentru că n-am avut niciodată nevoie să-mi imaginez pe cineva din exterior, mai exact, pe altcineva, ca să-mi văd hibele (măcar o parte dintre ele, nu mă iluzionez că le știu chiar pe toate) și să fac mișto de ele și de mine. De altfel, mi-e și foarte greu să- mi închipui că alții sînt altfel și de-aia intru cîteodată fie în situații jenante, fie involuntar în conflicte cu cîte cineva care se ia prea în serios și are față se sine admirația datorată îndeobște față de un exponat de muzeu sau genul ăla de autorespect care te face să ți-l imaginezi scuzîndu-se față de sine cînd dă în piciorul patului cu degetul mic. În ce privește scrisul despre sine, am crezut întotdeauna că, indiferent dacă subiectul cărții tale e războiul din Irak, un copil sloven sau o echipă de handbal feminin din 2086, pînă la urmă tot despre tine scrii. Fiindcă, de la alegerea subiectului, pînă la alegerea modului în care folosești punctuația, trecînd prin stil, decupajul scenelor și multe altele care țin de bucătăria literară, n-ai cum să nu te oglindești pe tine în cartea respectivă. Toate alegerile pe care le faci în scris, despre tine vorbesc în primul rînd, nu despre altceva. De-asta nu îmi place să scriu despre mine la modul direct, pentru că ar fi un act de narcisism ridicat la pătrat, iar, dacă aș fi făcut-o în cartea asta pe un alt ton, fie și măcar aparent neutru, narcisismul ar fi fost ridicat la cub. Oricum, Cartea neisprăvirii nu cred că spune ceva măcar cît de cît relevant despre mine prin cele cîteva biografeme din ea, cît prin felul în care e scrisă. Și o spune în aceeași măsură în care o spun și alte cărți ale mele: Bucla, Contorsionista, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, ba chiar și Darul lui Moș Crăciun.
The Blue Shelf: Ştiu, nu există cărţi cărora să nu le fi putut găsi un alt final. Există atâtea finaluri de cărţi câte cărţi pe lume. Iar un autor îl poate alege după bunul plac. Chiar şi cititorul, în imaginaţia sa, ar putea inventa un alt final. Totuşi… Ce i-ar trebui cărţii tale pentru a fi isprăvită? Crezi că, poate, peste ani, îi vei adăuga un final, o vei privi altfel şi vei considera că da, i-ai putea găsi lucruri nespuse care, iată, ar transforma-o în Cartea isprăvirii?
T.O. BOBE: Dacă-ți aduci aminte, Alida, ultimul cuvîntul al Manifestului Dada din 1918 al lui Tristan Tzara este „viață”. Acel manifest era, în același timp, un anti-manifest în spirit Dada și un meta-manifest. Și, la un anumit nivel de lectură, despre asta e vorba în Cartea neisprăvirii, despre viață, despre devenire, despre lipsa de sens, despre configurările întîmplătoare sau doar aparent întîmplătoare de sens, despre neprevăzutul și surprizele vieții, despre bifurcațiile ei, care te fac să apuci pe alte drumuri decît aveai în intenție, despre lumile poveștilor care iau naștere din haosul creației și care fie se structurează cît de cît, fie rămîn risipite în virtual. Este și ea, dacă vrei, un anti-roman și un meta-roman, la fel ca manifestul lui Tzara. Și ai putea spune și că e o carte despre refuzul morții, fiindcă finalul sau isprăvirea nu pot fi decît moartea. Doar moartea pune punct, ea structurează viața într-un destin, ea face să se cristalizeze devenirea într-o formă închisă definitiv. Așadar, nu știu de ce mi-aș dori ca vreodată cartea asta să devină una a isprăvirii, ba, mai mult, să fiu chiar eu ăla care o isprăvește. Ar însemna să o anulez, ar semăna cu o sinucidere și nu sînt un sinucigaș, nici măcar din punct de vedere literar. Singurul lucru clar pe care îl spune cartea asta a mea e „nu s-a terminat, încă nu s-a terminat”, iar isprăvirea, fie în sensul de moarte, fie în sensul desăvîrșirii, al perfecțiunii, deși există, există doar într-un orizont mereu amînat.
The Blue Shelf 