CEZAR-PAUL BĂDESCU: CERCUL VIEȚII

De ce am ales un titlu atât de viu pentru un articol în care scriu, de fapt, despre moarte? Nu doar pentru că romanul lui Cezar-Paul Bădescu, “Frica de umbra mea”, mi-a transmis mai degrabă linişte şi împăcare decât teamă sau mâhnire. Ci şi datorită finalului ales de scriitor. Pentru că, dincolo de poveştile sensibile (în faţa cărora cititorului îi este greu să rămână impasibil), există un cerc care se închide la finalul cărţii, firesc, prin gestul mărunt, dar delicat, al unui copil aflat la început de viaţă.

Vreau să vă spun, încă de la început, că volumul lui Cezar-Paul Bădescu, – în pofida subiectului (moartea) şi a faptului că are darul de a-l trece pe cititor prin toate stările posibile – îţi lasă la final sentimentul că ai fost îmblânzit în faţa fricii. Lucrul acesta se datorează şi faptului că autorul a ştiut să fenteze imaginea neplăcută a morţii, prin umor (uneori râzi cu poftă la scene nu tocmai din registrul comediei). Un alt merit al cărţii este acela că te face să reconsideri felul în care te raportezi la viaţă şi să îţi reaminteşti un lucru pe care oricum discursul public motivațional bate monedă în vremurile noastre: Bucură-te de fiecare clipă acum, nu mâine, nu poimâine. Acum.



Există un proverb flamand care spune că ”un plugar nu-și va întrerupe lucrul, doar pentru că un alt semen moare”. Am aflat de zicala asta dintr-un video, pe YouTube, pe canalul lui Alain de Botton, School of Life. În filmul respectiv, ni se vorbește despre faptul că suntem, adesea, mult prea preocupați de felul în care ne privesc cei din jur. Când, de fapt, puși în fața problemelor străine de ei, oamenii își văd de viețile lor, cu grijile proprii. Pentru o înțelegere mai clară a spuselor, în film, ne este făcută o analiză detaliată a unui tablou: Căderea lui Icarus, pictat în anul 1555, de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân. În colțul din dreapta tabloului, greu de observat, minuscul, redus la imaginea unui picior ieşind din mare, este Icarus, personajul mitologic care, pentru că se apropie prea mult de Soare, se prabușește în apele Mării Egee și moare. În tablou, plugarul își vede liniștit de munca lui, corăbiile își continuă mersul, nimic și nimeni nu se arată schimbat de moartea unui om. Am avut imaginea asta în minte în timp ce am citit romanul Frica de umbra mea. Pentru că, exact la polul opus al nepăsării din tabloul lui Bruegel, în cartea lui Cezar-Paul Bădescu, moartea nu doar că nu este ignorată, ci este cât se poate de exhibată. Nu este scrisă cu litere mici, ci pusă în Chapeau, cu majuscule.

Căderea lui Icarus – Pieter Bruegel cel Bătrân


În cartea lui Cezar-Paul Bădescu, moartea este descrisă într-un diptic (uneori cu tuşe vădit religioase, alteori cu cinism şi resemnare), pe de-o parte în spațiul rural și, în cea de-a doua parte a cărții, în cel urban. Şi într-un spaţiu, şi în celălalt, avem de-a face cu o colecţie de momente, din viaţa personală a scriitorului, în care acesta este nevoit să se confrunte cu moartea în toate formele ei: de la pierderea celor dragi din familie, până la uriaşa maşinărie mediatică, în care ştirile funeste sunt aspiratoare de rating.

Felul în care autorul îşi aminteşte detalii uimitoare despre bunicul său viu, apoi mort, te transpune şi pe tine, cititorul, în propriile amintiri legate de bunici şi de moartea acestora. Suntem mulți cei care ne amintim ritualul înmormântărilor de la țară. Pentru generația, hai să-i spunem 35+, amintirile despre ceremonia mortului, priveghiul, sunt fidele descrierilor din romanul lui Cezar.  Ne amintim, fireşte, babele satului (fără vreo conotație peiorativă și fără ironie), personajele nelipsite de la spectacolul prilejuit de deplângerea mortului.

Într-o scenă care nu are cum să nu-ţi stârnească râsul (fie el şi uşor amar), personajul-autor este primit de bocitoarele din comunitate cu pupături şi vorbe de jelanie adresate mortului:

Tăcerea a fost tulburată de glasul plângăcios al unei babe: -Alexandre, uite-ţi nepotul!”, zicere care a stârnit un murmur de plânsete înăbuşite. M-a suprins că oamenii ăia, care practic nu-l cunoşteau, erau aşa familiari cu el. În urmă cu câteva zile, nici nu ştiau că-l cheamă Alexandru, iar acum i se adresau ca unei vechi cunoştinţe. De fapt, bunicul se transformase dintr-un străin pentru ei în mort. Adică era cel pentru care veniseră la înmormântare, deci era şi mortul lor.”.

În capitolul “Şoc şi groază. Cum a apărut sindromul Murakami”, autorul aduce în prim-plan una dintre cele mai groteşti hibe ale jurnalismului, apetitul pentru ştirile funeste: “abundenţa de mortăciuni”, “ştirile căutat macabre”, “live-texturile de la îngropăciuni”. Este de ajuns să dăm drumul la televizor sau să accesăm unele publicaţii din online, pentru a realiza că senzaţionalul, în ochii punctelor de rating, poartă adesea haina morţii. Ne uităm la moarte, în prime-time sau în titluri scrise cu caractere uriaşe, ca la un lucru străin de noi, ca şi cum moartea e o fatalitate destinată mereu celorlalţi şi care acum se bucură de laurii exclusivităţii. La polul opus, o ştire culturală moare – la propriu – înainte de a se fi născut.

Sunt multe momentele în care descrierile autorului devin extrem de cinematografice (îţi poţi închipui fiecare scenă, până la detaliul unui milieu cu bibelou aflat în apropierea mortului); felul în care acesta era așezat în încăperea aceea bună din casă (în care, de obicei, se păstrau vitrinele cu bibelouri, pahare și farfurii pentru ocazii speciale), priveghiul propriu-zis și superstițiile stranii legate de moartea unui om, comportamentul participanţilor, respectând ca la carte ritualul priveghiului, precum şi clişeele verbale folosite în preajma răposatului, toate sunt prezente în roman, dar, aşa cum spuneam, umorul este cel care transformă complet tabloul. Citind descrierile ritualurilor de priveghi (privindu-le ca pe o secvenţă cinematografică), mi-a venit în minte o scenă din “Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica, în care, la căpătâiul bolnavului din spital, vine orchestra să-i cânte şi să-l veselească, în timp ce bolnavului i se cere să nu mai pună gura pe băutură că va sfârşi rău.



Nu ştiu în ce măsură este adevărat, dar legenda spune că, împăratul Cezar, întors învingător în cetatea sa, bucurându-se de laurii victoriei, a fost oprit de un sclav care i-ar fi spus împăratului celebra “Memento mori!” (Aminteşte-ţi că vei muri!”). Şi m-am gândit la lucrul ăsta citind cartea lui Cezar, mai ales atunci când bunicul autorului se arăta nepăsător în privinţa momentului când va muri, considerând că atunci când moartea va veni, va veni şi gata, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi amintească certitudinea că-i va veni şi lui timpul. Şi totuşi, înaintea morţii, bunicul şi-ar mai fi dorit să mai trăiască un pic, măcar un pic. Este înduioşător şi rezumă una dintre ideile cărţii: în timp ce, în alt colţ de lume, un masochist îşi negociază cu plăcere propria moarte cu un sadic (povestea canibalului din Germania), un om aflat pe moarte ar da orice pentru încă o clipă de viaţă.

Romanul “Frica de umbra mea” a apărut în toamna anului 2019, la Editura Polirom, în Colecţia “Ego-proză”, şi este – ca să folosesc o exprimare cât mai directă – un punch in the face, cum spun englezii, adică, într-o adaptare a sintagmei, un duş literar rece, dar care îţi face bine. Pentru că, la final, aşa cum spuneam la începutul articolului, te simţi mai îmblânzit în faţa propriilor frici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s