INTERVIU: ANA BLANDIANA

„Soră Lume”. Este titlul ultimului volum (de proză), semnat de Ana Blandiana. Cartea urmează să apară, spre sfârșitul lunii noiembrie, la Editura Humanitas. După ce ai parcurs paginile cărții, ai sentimentul că ai călătorit enorm, în imediata apropiere a autoarei, revizitând, alături de ea, momente și locuri din trecut care, dincolo de a fi simple destinații pe o hartă (a vieții unui om și a lumii), sunt, de fapt, „punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele (Ana Blandiana).

Cartea începe cu un capitol construit în jurul unui cuvânt extrem de delicat: „compasiune”. Şi spun „delicat” tocmai pentru că, aşa cum spune chiar Ana Blandiana, fragilitatea lumii este cea care tulbură liniștea autoarei; această lume cu neprevăzutul ei, cu legile şi rosturile nu întotdeauna juste, alteori, însă, de-a dreptul surprinzătoare, fascinante. Despre această lume, cunoscută de-a lungul vieții, a scris Ana Blandiana în cartea de faţă şi, lucru pe care l-a menţionat încă de la început, cititorul nu ar trebui să privească acest volum asemeni unei cărţi de călătorii. Pentru că nu e așa. «În „Fals tratat de manipulare”, am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum, este vorba despre lume. O lume pe care am încercat să o descopăr, să o înțeleg și care – în pofida a tot ce am dedus și a tot ce mi s-a explicat – mi-a lăsat sentimentul tulbure că n-o cunosc cu adevărat, nu pentru că n-am fost în stare să o înțeleg, ci pentru că ea nu se înțelege pe sine.» (Ana Blandiana – Soră Lume)

The Blue Shelf: ”Soră Lume” nu este un volum supus doar propriei dumneavoastră memorii , ci şi, așa cum ați menționat la începutul cărții, „straniei legi a biologiei care face ca – murind clipă de clipă și născându-se în același ritm – celulele din corpul nostru să fie din 7 în 7 ani în totalitate altele. Iar, în aceste condiții, nu am, oare, dreptul să mă îndoiesc de prezența mea, a ființei care scrie acum, într-o întâmplare din urmă cu 30 de ani? Sub această aureolă de ceață, căreia anii care trec îi dau străluciri și umbre tot mai semnificante, pornesc ca într-o călătorie în această carte, care nu este una de călătorii. ” Ce înseamnă pentru dumneavoastră această uriaşă şi vulnerabilă „pânză de păianjen” a memoriei? Această căutare prin trecut, pe teritorii adesea şterse de trecerea timpului, firave, greu de recuperat în totalitate?

Ana Blandiana: Adevărul este că mi-e greu să aleg genul proxim căreia îi aparține această carte greu încadrabilă. Cu siguranță nu este ceea ce se numește „o carte de călătorii”, dar nu este nici un drum prin memorie. Vreau să spun că ceea ce descriu nu este o fotografie fixă sau un film limpede al unui moment trăit, ci imaginea vibrantă rezultată – ca pânză modernistă – din suprapunerea peste acea fotografie a palimpsestului nenumăratelor mele mirări, interpretări, reveniri asupra acelei fotografii. Perspectiva mea asupra momentului descris s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului și variantele s-au topit imperfect într-acolo, făcând contururile nesigure. Am trăit cu siguranță toate acele întâmplări, ceea ce nu înseamnă că nu e vorba de o carte de ficțiune. Pentru că ce amintire nu este, chiar fără să-ți dai seama, și ficțiune, și ce ficțiune nu se naște, pentru a fi adevărată, din amintiri?



Există fragmente, într-o carte, pe care simţim nevoia să le recitim, nu doar pentru că ne-au emoționat, sau pentru că ne-am regăsit în poveștile lor, dar și pentru a le înţelege mai bine, în direcţia semnificaţiei pe care autorul însuşi a vrut să ne-o transmită. În ”Soră Lume”, sunt multe astfel de fragmente: îmi vin în minte instantanee care se întrepătrund, imagini captate din imensul canevas al memoriei Anei Blandiana: întoarcerea „în infern” a cuplului Barrault-Renauld, în celebrul Mai contestatar de la Paris, stareţa mănăstirii Zen din Kioto (şi povestea versurilor scrise pe cartea oferită la finalul vizitei), momentul întâlnirii Regelui Mihai cu bătrânul care făcuse parte din Regimentul de Gardă al Majestăţii Sale, quiproquo-urile drumului aproape inițiatic până la celălalt capăt al pământului, în Guadalajara, când autoarea este nevoită să-și apere identitatea („eu sunt eu”). Despre toate acestea, Ana Blandiana povestește cu precizie cinematografică şi, de fiecare dată, se simte puternic felul în care aceste întâmplări de viaţă au îndemnat la meditaţie.


The Blue Shelf: Aţi simţit vreodată, în decursul anilor, că toate aceste momente din viaţa dumneavoastră pur şi simplu trebuiau să existe? Că toate aceste întâlniri cu oameni – în situaţii adesea foarte delicate – nu au fost întâmplătoare? Că, de fapt, aveaţi nevoie de toate aceste poveşti, pentru că ele au format, în timp, omul care aţi devenit?

Ana Blandiana: Cu siguranță că și ele au format în timp omul care am devenit. Ca tot ceea ce am trăit. N-am nici o îndoială că am fost marcată mai mult sau mai puțin de fiecare om pe care l-am întâlnit, de fiecare peisaj pe care l-am văzut, de fiecare bucurie sau revoltă sau mirare, sau tristețe pe care le-am încercat. Iar în măsura în care cred în Dumnezeu și că El este atoateștiutor – trebuie să admit că toate acestea au fost programate probabil într-un anumit scop, că El știa dinainte totul. Doar că, ajunsă aici, nu pot să nu îmi amintesc întrebarea chinuitoare din adolescență, pusă mereu Tatei de la care așteptam un răspuns: Dacă Dumnezeu știe dinainte ce o să fac, în ce măsură mai sunt responsabilă eu de hotărârile mele? Știu că întrebarea Dumneavoastră nu era atât de dramatică, ci mai degrabă misterioasă, dar nu sunt sigură că aș putea răspunde la ea afirmativ. N-am avut niciodată tendința să-mi învăluiesc viața în vreun fel de mister poetic, aproape dimpotrivă, mi s-a părut mereu că este de prost gust ca un poet să se poarte și să arate ca un poet și am făcut tot ce depindea de mine să par un om normal, obișnuit. Și cred că, în mare măsură, am și fost. Predestinarea a ținut doar de paginile scrise.

The Blue Shelf: Libertatea. Este un cuvânt pe care l-am întâlnit în paginile acestei cărţi în zeci de forme şi de semnificaţii. Această libertate – pe care universal o definim la fel – dar care, în realitate – suportă atâtea grade de înţelegere şi interpretare. De fapt, din rândurile cărţii, descoperim multe faţete ale libertăţii, din China, până în Africa de Sud, de pe aparenta „plajă liberă” din Capri, până la felul în care înţelegeau libertatea studenţii din curtea Universităţii Sorbona, flancaţi de uriaşele tablouri cu Mao, Lenin şi El Che şi, desigur, propria dumneavoastră înţelegere a libertăţii, venind în acei ani dintr-o ţară comunistă. Ce simţiţi că există, totuşi, unitar în definiţia libertăţii? Ce v-au învăţat toate aceste experienţe diferite ale gradului în care oamenii se raportează la acest cuvânt atât de preţios: libertatea?

Ana Blandiana: Adevărata libertate este libertatea spiritului critic. Un om liber este un om care își permite și are curajul să gândească singur totul, să treacă prin capul lui și să judece cu mintea lui tot ce trăiește, tot ce-l înconjoară. Libertatea spiritului critic este implicit liberul arbitru. De aceea, și din punctul de vedere al acestei definiții, corectitudinea politică, tendință care este în curs de a pune stăpânire pe ceea ce înainte de ’89 se numea „lumea liberă”, tendință de a se stabili la nivelul societății – de niște grupuri de influență intelectuală și politică – ce este corect și ce nu este corect să gândești și să spui, este o formă monstruoasă de erodare a libertății care proliferează ca un cancer în interiorul unor țări, care sunt state de drept, în care, din punct de vedere constituțional, libertatea individului este apărată. Aveți dreptate: libertatea cu multiplele ei posibilități și sensuri contradictorii este una dintre temele principale ale acestei cărți. Cealaltă temă este compasiunea, compasiunea față de universala fericire pe care și libertatea, și nelibertatea o fac să izvorască. 

The Blue Shelf: Cartea aţi terminat-o în acest an, în perioada pandemiei. Capitolul ultim al volumului chiar despre acest an vorbeşte, despre apocalipsa second-hand, cum o numiţi în carte. Un eseu despre societate şi vulnerabilitatea ei, despre modul în care frica şi frustrarea activează în natura umană răul, ura, violenţa; despre căutarea unui sens într-un război cu o formă de non-viaţă (virusul) şi iraţionalul care se naşte din neputinţa de a-l înţelege şi de a–l anihila; despre cum bătrâneţea a devenit o ţintă în sine, o victimă sigură, vânatul convenabil  într-o cursă a fricii. Cât de îngrijorător ar trebui să fie acest sentiment al conştientizării  „răului” din om, în momente în care tocmai compasiunea ar trebui să primeze? Ce simţiţi că s-a pierdut din frumosul din om în aceste ultime vremuri? Ce zdruncină puternic – sau ce ar trebui să o facă – în conştiinţele noastre?

Ana Blandiana: La începutul pandemiei, în perioada stării de urgență, mi se păruse că izolarea forțată va putea să fie un prilej pentru binele spre care tindeam și nu reușeam să-l atingem din lipsă de timp, din oboseală, din aglomerare de probleme, de oameni. Mi se părea că faptul de a sta mai mult acasă, cu cei dragi, îi va face pe oameni să se descopere unii pe alții, să lase timp și loc empatiei, atenției, meditației, dragostei. Mai ales relația părinților cu proprii lor copii, întotdeauna deficitară din lipsă de timp, mi se părea că va avea mult de câștigat. Ca să nu mai spun că mie mi se păruse o mană cerească faptul că eram obligată să stau singură acasă, după un an (2019) în care fusesem pe drumuri din America Latină în Extremul Orient. Scriam și citeam de dimineața până seara și mă simțeam chiar vinovată că prilejul unei suferințe universale poate fi pentru mine un dar. N-am de unde să știu în ce măsură am avut dreptate și dacă iluziile mele despre întărirea relațiilor familiale a funcționat, dar este evident că, la nivelul relațiilor sociale, oamenii n-au devenit mai buni, iar ceea ce s-a întâmplat în America, în timpul manifestațiilor „Nu pot să respir”, de la ura dezlănțuită la aberația dărâmării statuilor e de natură să trezească spaimă. (I can’t breathe). De altfel, mă îndoiesc că enorma încărcătură simbolică a acestei locuțiuni (ultima propoziție a victimei poliției fiind legată și de înăbușirea în societate și de înăbușirea de Covid) mă face să fiu suspicioasă și să bănuiesc existența unor organizatori ai haosului și stilizatori ai expresiei. Situația de viață și de moarte nu i-a făcut pe politicieni mai responsabili.



În toamna 2019, a apărut volumul Ana Blandiana – „Integrala Poemelor”. O carte-bijuterie (așa cum îmi place s-o numesc), cu o grafică şi o prezentare extraordinare. Am lăsat hazardul să funcţioneze pentru următoarea întrebare şi am deschis la întâmplare cartea. S-a întâmplat să fie la poemul „Din ce în ce mai străină”, din volumul Refluxul Sensurilor (2004): „Din ce în ce mai străină / Cu tot mai puţini cunoscuţi. / Tot ce-mi era familiar / A lunecat / În marea lumină, / Tot mai mulţi mă aşteaptă acolo, / Tot mai puţini îmi ţin aici de urât, / Tot mai stingheră, / Asemenea păsărilor / Obligate să plece / În ţări mai calde…”

The Blue Shelf: Singurătatea este un dat pe care noi, oamenii, suntem nevoiţi să îl acceptăm, ca pe un punct precis din viitor care apare – natural – în cursul vieţii. Singurătatea artistului, însă, poartă cu ea şi un alt sens: acela al creaţiei. Din tăcerile şi însingurările unui poet, se nasc, adesea, versurile sale. Aşa cum s-a întâmplat (de exemplu) cu volumul dumneavoastră Variaţiuni pe o temă dată (2018). V-aţi temut vreodată – ca scriitor – de această însingurare? Sau, dimpotrivă, uneori aţi căutat-o, tocmai pentru că aţi simţit că ea vă oferă o forţă de creaţie uriaşă?

Ana Blandiana: Toată viața au fost în jurul meu prea mulți oameni. Întotdeauna erau prea mulți oameni între mine și scris. În afară de dragoste, ceea ce ne-a legat atâtea decenii pe soțul meu și pe mine a fost singurătatea scrisului, posibilitatea singurătății în doi în care putea să se cuprindă și scrisul. Și chiar și așa, din când în când câte unul pleca de acasă doar cu pix și un caiet, ca să stea câteva zile sau câteva săptămâni cu desăvârșire singur. Cum plecau sfinții în pustie.


Unul dintre poemele Anei Blandiana, la care m-am tot întors, rezumă perfect neputinţa noastră, ca oameni, de a ne opune trecerii timpului şi faptul că singura noastră linişte vine doar din acceptarea că suntem fragili, că ne trecem şi nu ne putem opune. Este vorba despre poemul „Panta”, din volumul ”Patria mea A4”: „Ce bine că nu mai sunt tânără, / Mă trezesc spunându-mi / În puţinele clipe în care / Îmi aduc aminte / Că nu mai sunt tânără. / E vorba de clipele în care / Alunec ca pe o coajă de banană / Pe trotuarul acoperit de mâzga viitorului / Şi aş vrea cu disperare să mă opresc, / Pentru că totul este de neînţeles / Dacă nu accept că strada / Are o pantă din ce în ce mai periculoasă.”

The Blue Shelf: Timpul este una dintre temele pe care le-aţi reluat în poeme, la vârste diferite, în conjuncturi diferite, având stări de spirit diferite – marcate de întâmplării vieţii (de bucurii, împliniri sau pierderi sufleteşti). Cum percepeţi dumneavoastră schimbarea poetică a Anei Blandiana, de-a lungul anilor, prin prisma felului în care v-aţi raportat la trecerea Timpului?

Ana Blandiana: Înainte de a răspunde, vreau să vă mulțumesc pentru atenția cu care m-ați citit și mi-ați descoperit temele recurente și obsesiile. Timpul sub diversele lui forme – de la istorie la vârstă – a fost într-adevăr continuu prezent în paginile mele. Nu știu dacă eu sunt cea mai nimerită să-mi analizez urmele lăsate pe hârtie, dar, acum când m-ați întrebat, mi-a venit în minte o strofă din adolescență care acum îmi sună încărcată de un farmec care este evident al acelui timp. „Țin timpul în mâini ca pe un pumn de cireșe / Ce-i curg printre degete roșii, rotunde. / Câte ziduri cresc fără mâinile mele! / Câte ape fac, fără ochii mei, unde…” De fapt, mi-e mai ușor să vorbesc despre poziția mea, ca om, față de timp, decât ca scriitor, pentru că am sentimentul că mă cunosc mai bine ca om. Pe scriitor mi se întâmplă rar să-l citesc și principalul sentiment pe care mi-l trezește este de uimire. Nu-mi vine să cred că eu am scris toate acele lucruri, nu-mi amintesc când mi-au trecut prin cap și – mi-e jenă să spun – dar cred că mă intimidează! Ca om, deci, principalul lucru pe care pot să-l spun despre timp este că n-am avut niciodată destul. De câte ori mi se întâmplă să trec, întotdeauna grăbită prin fața unei terase unde oameni destinși și, probabil, fericiți, stau în față cu o ceașcă de cafea, mă întreb de ce eu nu sunt niciodată omul dintre ei. Răspunsul probabil este pentru că nu sunt în stare să aproximez corect cât începe într-o unitate de timp și încerc întotdeauna să îngrămădesc mai mult. Pe de altă parte – în mod ciudat și chiar misterios – n-am fost preocupată niciodată de trecerea timpului, ci mai degrabă de imposibilitatea de a-i percepe prezența, de a-i recunoaște atingerea. Nu m-a preocupat și chiar nu mi-am înregistrat numărul anilor, dacă sunt întrebată câți ani am, scad anul nașterii din anul în curs și apoi mă mir. Faptul că e vorba de cifre, impresionante nu mi se pare dramatic, ci mai degrabă comic, nu se potrivește cu ce știu eu despre mine. Dar, evident, nu acest tip de timp este cel care ajunge să fie personaj în poezie. Acolo ajunge doar cel ce începe în neant și se termină în neant.

The Blue Shelf: Spuneaţi despre poezie, chiar la începutul volumului „Soră Lume”, că aceasta ar putea însemna a vedea lumea mai frumoasă decât este. Da, dar lumea este de multe ori urâtă, iar filtrul poetului ajunge uneori să fie mult prea blând cu realitatea (deşi realitatea poetului este mai mereu diferită de cea a mulţimii). Ca să fac referire la una dintre cărţile dumneavoastră de eseuri, „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, credeţi că – prin poezia dumneavoastră, transformată de vremuri şi de viaţă – aţi reuşit să surprindeţi, exact cum v-aţi dorit, frumosul  naturii umane?

Ana Blandiana: Nu știu dacă întrebarea mi se potrivește pentru că, scriind, nu mi-am propus și nu mi-am dorit niciodată ceva, un scop, o speranță, o țintă la capătul drumului. Oricum întrebarea nu se poate referi decât la proză, pentru că poezia este doar exprimare, întotdeauna la persoana întâi în ceea ce privește proza, am început să scriu după ce publicasem mai multe volume de versuri (pe care le scrisesem de când învățasem să scriu și le făceam chiar și înainte), și trecerea dinspre un gen spre altul a fost o formă de a proteja poezia, de a nu o încărca pe ea cu tot ce vedeam în lumea din afară. Iar ceea ce vedeam nu excela prin frumusețe, ci prin neliniște și spaimă.

One Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s