ERIC-EMMANUEL SCHMITT

Am urmărit la un moment dat un interviu cu Éric-Emmanuel Schmitt, iar moderatorul emisiunii l-a întrebat pe scriitor cum se raportează acesta la cărțile sale. „Un scriitor nu este părintele cărților pe care le scrie, ci fiul acestora. Cărțile sunt cele care îl definesc pe autor, îl ajută să meargă mai departe, îl ajută să se descopere sau să se re-descopere pe sine.”, a răspuns Éric-Emmanuel Schmitt. De altfel, autorul francez se consideră un fel de ucenic al creației sale, pentru că autorul nu inventează, ci descoperă, pe măsură ce scrie, cuvinte care existau deja în mintea sa și care așteptau doar să fie puse în pagină: „Scrisul este un lucru care îmi vine natural, iar inspirația, pentru mine, rămâne un mister”.

Cărțile lui Éric-Emmanuel Schmitt sunt bine cunoscute de către publicul din România. Autorul francez este, pentru cititorii români, unul dintre cei mai populari scriitori de limbă franceză. Șase dintre cele opt volume incluse în „Ciclul Invizibilului” (seria de lucrări în care Éric-Emmanuel Schmitt abordează diferitele forme ale spiritualității umane) au apărut și în limba română, în Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, la Humanitas Fiction.

De ce „Ciclul Invizibilului”? Pentru că, spune scriitorul francez, există un sens ascuns dincolo de realitatea pe care o percepem, există un mister greu de descifrat, există o lume a vizibilului și o lume a nevăzutului descoperită doar prin puterea credinței (indiferent de religie). În ultimele două volume din serie, apărute în limba română, scriitorul francez abordează două noi credințe despre care, mărturisește autorul, i-a fost cel mai greu să scrie: animismul (în volumul Félix și izvorul invizibil) și religia muzicii (în Doamna Pylinska și secretul lui Chopin).

Despre ele, am avut bucuria să îi pot adresa câteva întrebări chiar lui Éric-Emmanuel Schmitt. Lectură faină!



The Blue Shelf: Monsieur Schmitt, în primul rând, mulțumesc frumos pentru acest interviu! În 2018, când ați venit în România pentru lansarea romanului „Omul care vedea dincolo de chipuri”, am discutat la un moment dat și despre volumul dumneavoastră „Copilul lui Noe”. Și spuneați atunci că unul dintre motivele pentru care alegeți un copil, ca personaj principal în cărți, se datorează faptului că vreți – în mod literar – să cultivați spiritul copilăriei pierdute. Ceea ce poate fi, cu siguranță, aplicat și în cazul romanului „Felix și izvorul invizibil”. Mai mult decât atât, Felix nu este un simplu copil; el este și un mic filozof, la fel ca toate personajele-copii din seria „Ciclul Invizibilului”

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: În viziunea mea, toţi copiii sunt filozofi „spontani”. În sensul că nu sunt instruiţi pentru filozofie, nu sunt profesionişti precum cei care au citit marii filozofi sau care cunosc istoria filozofiei. Nu! Ei sunt ceea ce eu numesc filozofi spontani, pentru că îşi pun adesea întrebări, se miră mereu şi caută (cu ajutorul inteligenţei lor) să-şi ofere răspunsuri la propriile întrebări. Ei nu caută răspunsuri în cărţile bibliotecilor, ci reflectează, singuri: pentru că asta înseamnă, de fapt, a filozofa. Platon spunea că prima calitate a unui filozof este aceea de a se mira, mirarea. Copiii au acest dar al mirării. Un copil este omul aflat în faţa întrebărilor esenţiale, în fața întrebărilor pure (inocente). De aceea, toţi copiii din cărţile mele înfruntă viaţa fără să aibă prejudecăţi, fără să aibă iluzia că ştiu dinainte răspunsurile la întrebări. Eroii mei sunt uneori puşi în faţa unui realităţi prea dure, aşa cum Félix este nevoit să facă faţă depresiei mamei sale. Iar Félix îi face faţă cu multă dragoste, cu toate puterile sale, dar şi cu toată inteligenţa sa de copil.

The Blue Shelf: În seria de romane incluse în „Ciclul Invizibilului”, ați analizat religii și credințe diferite (budismul, sufismul, creștinismul, iudaismul, budismul zen, confucianismul și chiar „religia” muzicii). În „Felix și izvorul invizibil”, emoțiile, miracolul și drumul inițiatic al personajului sunt, de această dată, sub semnul unei credințe noi: animismul. Ce „mister” ați descoperit, explorând această lume a unei religii precum animismul? Ce ați aflat privind dincolo de vizibil, analizând dedesubturile acestei forme – oarecum primitive – de religie, de pe teritoriul Africii ?

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: La început mi-a fost greu să înţeleg Animismul, pentru că voiam să-l înţeleg raţional. Am reuşit să-l înţeleg abia atunci când mi-am folosit sensibilitatea şi imaginaţia. Animismul ne spune că, în lume, absolut nimic nu este lipsit de suflet, fie că vorbim despre vânt, sau despre apă, animale, flori sau despre copaci. Şi toate fiinţele au sufletul conectat – într-un fel sau altul – la tot ce-l înconjoară. Animismul percepe latura spirituală şi cea legată de psihic acolo unde omul modern nu vede decât latura materială. Această viziune despre lume, ca fiind magică, mi se părea destul de naivă la început,  pentru că o asociam cu percepţiile copilăriei (copilăria mea sau a omenirii, în general). Dar am realizat că această pretinsă naivitate ascundea multă înţelepciune. Înţelepciunea Animismului constă în a NU îl situa pe om în afara naturii, şi a NU îl considera superior acesteia. Omul rămâne în esenţa sa un element într-un întreg. Vorbim deci despre o ecologie a Animismului și despre modestia acestei credinţe: omul este parte din Tot, nicidecum “stăpân şi posesor al naturii” cum spunea Descartes, fondatorul filozofiei moderne. Mai mult decât atât, Animismul crede cu putere în legătura cu lumea celor morţi; pentru că morţii, în viziunea lor, nu părăsesc această lume total, ei rămân printre noi. De aceea, unul dintre ritualurile animiştilor presupune ca, atunci când mănâncă, să lase câteva resturi în farfurie pentru a-i hrăni şi pe cei morţi. Sigur, animiştii nu sunt atât de stupizi încât să nu-şi dea seama că resturile vor fi de fapt mâncate de insecte sau animale sau purtate de vânt. Nu! Dar, pentru ei, ritualul acesta este un mod simbolic de a-i păstra pe cei morţi în vieţile lor şi de a spune: Cei care mi-au dat viaţă sunt aici cu mine, fără ei sunt nimic. Iată câtă profunzime filozofică în ritualurile animiste!

The Blue Shelf: În cărțile dumneavoastră, ați creat mereu un echilibru între istoriile personajelor, latura spirituală a întâmplărilor prin care trec acestea, și partea mai puțin dramatică a vieții, pe care o marcați întotdeauna prin umor. Nu vă ascund că am râs enorm la pasajul în care descrieți ritualurile așa-numiților marabouts parizieni, șarlatanii-specialiști-în-tot. De fapt, când denunțați practicile lor mincinoase, promisiunile lor false de vindecare, o faceți tocmai pentru a scoate în evidență cealaltă față – cea reală și profundă – a animismului…

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Îmi place să râd, la fel de mult cum îmi place să fiu impresionat, să fiu surprins şi să reflectez. De aceea scriu mereu poveşti în care oamenii și râd, simt și emoţie, dar şi reflectează. Mi-a plăcut să-i descriu pe aşa-numiţii marabouts (vrăjitori, vraci), întâlniţi peste tot în Paris, aceşti “specialişti” în orice, care promit că vă pot aduce înapoi persoana iubită, vă pot ajuta să rămâneţi gravidă chiar daca aveţi 80 de ani etc. M-am amuzat să scriu despre aceşti şarlatani, să descriu felul în care îşi exercită puterea asupra oamenilor, dar să punctez şi naivitatea incredibilă a clienţilor. Motivul pentru care am făcut asta a fost tocmai pentru a atrage atenţia: Hei, nu confundaţi un lucru cu caricatura lui! Nu confundaţi vraciul înţelept cu impostorul! Animismul are la bază o anumită viziune despre lume, o viziune care îşi are înţelepciunea ei. Ceea ce am vrut deci, prin umor, a fost să denunţ clişeele despre această credinţă, tocmai pentru a ajunge la ceea ce formează cu adevărat nucleul spiritual, profund, al Animismului.

The Blue Shelf: Claude Lévi-Strauss scria că există o legătură puternică între psihanaliză și ritualurile șamanilor. Pentru că, spune acesta, pentru a putea vindeca o persoană care suferă de un rău sufletesc, se pleacă de la aceeași premisă: angoasele și depresia au cu totul alte motive decât cele aparente, un rău ascuns provoacă, de fapt, durerea. Și este ceea ce se întâmplă cu personajul dumneavoastră, Fatou, mama lui Felix. Iar întâlnirea dintre înțeleptul Papa Loum și Fatou poate fi privită ca întâlnirea dintre un psihanalist și pacientul său.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Mă bucur că aţi observat legătura dintre un vraci animist şi un psihanalist. Într-adevăr, în Structurile elementare ale rudeniei, lucrarea lui Claude Lévi-Strauss, există un text care m-a surprins mereu. Lévi-Strauss scrie despre funcţia simbolică, pornind de la o întrebare: Cum ne vindecăm? În primul rând, pentru a vindeca, trebuie analizat spiritul. Apoi, ne axăm pe simptomele care evidenţiază traumele ascunse. Pentru că, în psihanaliză, o tulburare, un comportament repetitiv, nevrotic sau compulsiv, toate vor fi interpretate ca o manifestare datorată unei traume accentuate de cenzură (funcție psihologică care, în teoria lui Freud, refulează în inconștient dorințele neconforme cu convențiile sociale – n.red.). În relaţia dintre un înţelept (vraci) animist şi pacientul său, dincolo de aparenţe, dincolo de iminenţa morţii, dincolo de refuzul de a vorbi şi de a se hrăni, există un cu totul alt adevăr. Iar animismul şi psihanaliza se întâlnesc în acest punct: scena la care asistăm nu este cea adevărată. Scena reală este de fapt legată de inconştientul pacientului (analizat de psihanalist) şi de demonii interiori ai bolnavului (percepuţi de vraciul animist). De aici, din această fază de interpretare, începe procesul vindecării.


Mami mă crescuse singură, fiindcă mă concepuse cu Sfântul Duh. Mie îmi convenea că mă concepuse cu Sfântul Duh. Nu mai era nevoie de tată între ea și mine. (…) La Belleville, toată lumea știa că mă concepuse cu Sfântul Duh, fiindcă le-o repeta vecinilor, clientelei, învățătoarelor, părinților elevilor, colegii mei. (…) Nu era nici un dubiu că Mami mă concepuse cu Sfântul Duh, din moment ce deținea dovada oficială: Sfântul Duh mă recunoscuse în certificatul de naștere. Chiar așa! Se deplasase personal la Primărie. Ulterior, nu a mai fost văzut. Félicien Saint-Esprit, tatăl meu, antilez, căpitan de navă comercială, rămăsese o săptămână la Paris, acum treisprezece ani, timp suficient pentru a mă face cu Mami, apoi se întorsese peste nouă luni și mă declarase la Starea Civilă. După care, Mami îi ascunsese noua noastră adresă. „Gata! Nu mai este nevoie de reproducător. Nu e cazul să se atașeze…“ ERIC-EMMANUEL SCHMITT, Felix și izvorul invizibil


The Blue Shelf: Există un fragment în carte care este extrem de actual. Anul acesta, toți am trecut prin teama în fața unui pericol invizibil (virusul) și mulți am devenit victimele obiceiurilor obsesiv-compulsive. Personajul Fatou trece printr-o depresie cruntă și una dintre urmările ei este faptul că Fatou freacă – aproape obsesiv – absolut tot, cu clor și soluții dezinfectante. Și mi-am spus: Ah, iată un personaj profetic! Totuși, dincolo de acest hazard literar, se naște o întrebare: cum ne găsim pacea interioară când totul pare pierdut, când depresia ne înghite efectiv? Ne salvează credința? Ne salvează aceste forțe ale invizibilului despre care vorbiți? Ce anume ne salvează?

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Pentru ca un tratament să funcţioneze – Lévi-Strauss a scris despre asta în textul despre animişti şi psihanalişti – trebuie în primul rând ca pacientul să creadă în tratament. Cu alte cuvinte, un occidental trebuie să aibă încredere în tehnica psihanalistului pentru ca terapia să funcţioneze, iar un animist din Africa trebuie să creadă cu tărie în felul în care Animismul percepe lumea, pentru ca şedinţa de exorcizare să aibă efect. Pentru că dacă pacientul nu acceptă un anumit sistem de simboluri prestabilit, atunci totul e pierdut. Negarea şi lipsa unor astfel de repere sunt cele care creează spaima, disperarea, nevroza, psihoza chiar. Fatou, mama lui Félix, a făcut o mare greşeală: a vrut să-şi şteargă din minte şi din suflet întregul trecut. În copilăria sa, o întâmplare de o violenţă teribilă i-a lăsat multe traume. Atunci a părăsit Africa, a lăsat în urmă trecutul şi s-a mutat la Paris. A crezut că astfel se salvează. Dar nu! Ceea ce ar fi trebuit să facă era să-şi asume trecutul, nicidecum să-l reprime. Dacă ascundem trecutul într-un buzunar secret, buzunarul nu o să dispară. Și, odată deschis acel buzunar, durerea devine şi mai mare. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Fatou. Toţi suntem rezultatul întâmplărilor din trecutul nostru, iar acest trecut are asupra noastră atâta putere cât îi permitem să aibă. Și acea putere trebuie să fie suportabilă. Adesea, psihanaliza şi/sau tehnica unui vraci animist permit să îi găsească trecutului un loc suportabil în prezent.



The Blue Shelf: În perioada izolării, am citit și recitit cartea „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”. Este una dintre acele cărți care au darul de a-ți liniști anxietatea (exact precum muzica lui Chopin). Am citit-o ca și cum găseam resurse care să mă ajute să vindec frica, prin muzică (culmea, muzică doar povestită). Este un rând în carte, la care tot reveneam, „să înveți să asculți liniștea”. Muzica lui Chopin tocmai pe aceste liniști este construită, o spune și Doamna Pylinska. Pe dumneavoastră cum v-a modelat toată această experiență a muzicii lui Chopin?

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Cuvintele sunt muzica raţiunii, iar notele muzicale sunt muzica sufletului. Doar muzica poate să pătrundă atât de adânc în suflet, dincolo de orice raţiune, dincolo de orice logică, în profunzimea cea mai intimă a Eu-ului nostru sufletesc. Muzica face parte din viaţa mea spirituală, n-aş putea trăi fără ea. Muzica m-a ajutat să ascult liniştea, pentru că muzica se naşte din linişte, şi tot acolo se întoarce. De fapt, din ea este plămădită. Muzica m-a învăţat ce înseamnă intimitate spirituală. În Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin, am conturat profilul unui Chopin capabil să ne ajute prin muzica sa să pătrundem cât mai mult în interioritatea noastră spirituală. Muzica lui înseamnă linişte, ea se îndepărtează de orice efect grandoman. Muzica lui Chopin şuşoteşte, murmură. De aceea Chopin a scris doar lucrări pentru pian, și nu un pian căruia îi loveşti clapele, ci unul căruia abia i le atingi. De altfel, la concerte, Chopin cânta întotdeauna cu coada pianului lăsată. În timp ce Liszt, pentru care efectele sonore spectaculoase contau cel mai mult, ridica coada pianului, astfel încât muzica părea că aparţine unei întregi orchestre. Aceste valori ale caracterului intim al muzicii sunt foarte importante pentru mine: de la Chopin am învăţat ce înseamnă murmurul sufletului, prin muzică. De la el am învăţat că un text, la fel ca muzica, este o vorbă ce se naşte pe buze şi sfârşeşte în auz. Iar sunetele cele mai percutante pentru suflet nu sunt neapărat cele mai gălăgioase, ci cele mai duioase, cele mai liniştite.


”Săptămâna aceasta veți evita apropierea de vreun pian și, în fiecare dimineață, vă veți duce în parc, vă veți lăsa pe vine pe peluză și veți învăța să culegeți flori fără să cadă roua de pe ele. Atenție, picăturile trebuie să rămână pe petale sau pe frunze. Nicio mișcare greșită! M-ați înțeles? (…) Domnule filozof, loviți clapele ca un tăietor de lemne. Vreau ca degetele să vă ajungă devotate, subtile, șlefuite, ocrotitoare. Începând din acest moment, cer de la dumneavoastră o delicatețe și fizică, dar și spirituală. (…) Ascultați tăcerea. Mergeți în dormitor, calmați-vă respirația și ciuliți urechile la liniște. Chopin compune despre liniște: muzica lui de acolo iese și acolo se întoarce; chiar e cusută de aceasta. Dacă nu știți să savurați liniștea, nu aveți cum aprecia muzica.” ERIC-EMMANUEL SCHMITT, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin


The Blue Shelf: Vă întrebam acum doi ani despre Mozart și felul în care muzica lui a fost decisivă în viața dumneavoastră. Ați spus: „Da, Arta salvează!”. Revenind la romanul „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, Tante Aimée – un personaj discret – recunoaște că, în viață, cea care a salvat-o a fost muzica lui Chopin; la rândul ei, Doamna Pylinska a transformat pasiunea pentru Chopin într-o adevărată religie. Nu este ușor să te apropii de Chopin, Bach, Mozart, Debussy etc, să-i înțelegi total, cum ar spune Doamna Pylinska. Cum ajungem – plecând de la premisa că asta presupune o tehnică secretă – să înțelegem așa cum trebuie miracolul acesta al muzicii de care vorbeam mai sus?

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Când spun “Arta salvează”, spun de fapt că “Atenţia salvează”. Atenţia pe care o acordăm sunetelor, culorilor, formelor. Atenţia pe care o folosim pentru a înţelege liniştea, sau cuvintele, sau fiinţele, sau natura. Atenţia – în forma ei intensă – ne ajută să cuprindem lumea, să o înţelegem complet, cu toate nuanţele şi subtilităţile ei. Arta are această putere de a ne spune: «Stop! Încetează să fii un simplu consumator, să înghiţi orice, încetează să te serveşti strict de lumea materială! Priveşte în jur, ascultă cântecul păsărilor sau muzica unei viori! Opreşte-te din fugă şi contemplă! Primeşte şi bucură-te de ceea ce primeşti!». Asta face Arta: ne dă o lecţie despre ce ar trebui să însemne cu adevărat existenţa umană.

The Blue Shelf: Aș vrea, pentru final, să le vorbiți cititorilor despre un concept adesea întâlnit în romanele dumneavoastră: „invizibilul”. La un moment dat, l-ați descris ca fiind „sensul ascuns a tot ce există; acel sens pe care îl înțelegem sau, dimpotrivă, ne este foarte greu să-l descifrăm, pentru că avem propriile noastre limite. Nu suntem oare mai fericiți atunci când ne acceptăm cu seninătate (și luciditate) limitele? Faptul că nu putem înțelege tot? Că adesea este, poate, mai bine să nu încercăm să descifrăm chiar tot ce ne înconjoară?

ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Eu cred că fericirea nu este posibilă decât prin acceptarea misterului uman (a neştiutului). Nu vom şti niciodată cu adevărat care este rostul nostru pe acest pământ, de ce am venit aici, de ce trăim aici, şi de ce părăsim acest loc. Suntem parte a unui mister de nepătruns. Şi trebuie să acceptăm acest lucru cu smerenie, să acceptăm că suntem depăşiţi de misterul care ne înconjoară. Şi totuşi să continuăm să ne jucăm propriul rol, pentru ca viaţa să meargă înainte, pentru ca fiinţa umană să depăşească frica de neant, pentru a transforma viaţa în cel mai frumos lucru posibil. Să ai braţele deschise, să asculţi cu atenţie, să ai ochii larg deschişi pentru a înţelege viaţa şi pentru a o întreţine, toate acestea îţi aduc infinită bucurie şi împlinire. 


Félix și izvorul invizibil (Humanitas Fiction, Traducere din franceză și note de Doru Mareș )

În neobositul cartier parizian Belleville, cafeneaua „La Muncă“ e un reper al bunei dispoziții. Fatou, tânăra patroană, o senegaleză plină de viață, și-a câștigat, cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui, o clientelă fidelă și pestriță. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronidès, filozoful pesimist, sau înduioșătorul Robert Larousse, care citește marile dicționare în ordine alfabetică, alcătuiesc o mare familie pentru ea și pentru fiul ei, Félix, pe care îl crește singură. Echilibrul perfect al vieții lor este spulberat într-o zi, odată cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbră. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori care se dovedesc însă niște șarlatani. În ultimă instanță însă, Fatou nu-și va putea găsi liniștea și drumul către cei dragi decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii, și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.

Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (Humanitas Fiction, Traducere din franceză și note de Doru Mareș)

Obsedat de o amintire din copilărie și fascinat de Chopin, tânărul Eric-Emmanuel se hotărăște să ia ore de pian. După un început cu stângul, doamna Pylinska, exotica și intransigenta profesoară poloneză stabilită la Paris, îi va oferi o educație muzicală originală: lecții private despre viață, despre artă și despre iubire, care, odată înțelese, îi vor revela tânărului adevărata lui vocație.


Din „Ciclul Invizibilului”, fac parte volumele:

Oscar și Tanti Roz (Humanitas Fiction, 2012), Milarepa (Humanitas Fiction, 2013), Domnul Ibrahim și florile din Coran (Humanitas Fiction, 2013), Copilul lui Noe (Humanitas Fiction, 2018), Luptătorul de Sumo care nu se putea îngrășa, Cei zece copii pe care Doamna Ming nu i-a avut niciodată, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (Humanitas Fiction, 2019), Félix și izvorul invizibil (Humanitas Fiction, 2020).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s