DE DOUĂ ORI CRĂCIUN

Cred că anul ăsta, mai mult decât în alţi ani, apropierea Crăciunului m-a făcut să am tot felul de gânduri legate de propria copilărie. Asta s-a întâmplat şi pentru că, pentru prima dată, nu voi merge acasă nici la părinţi, nici la bunică, la masa de Crăciun. Motiv pentru care m-am trezit prinsă într-o pânză uriaşă de amintiri, din anii când eram mică aproape cât un pinguin-pufin, şi până anii trecuţi, când ajungeam la părinţi mereu stresată şi obosită de la muncă, şi plecam cu zeci de kilograme de bunătăţi în sacoşi. Mă tot învârt, aşadar, de câteva zile, într-un imaginat arc de cerc de patruzecişicevadeani, din care nu lipsesc amintirile cu portocale, bomboanele-n care-ţi rupeai dinţii, din anii ’80, mirosul de vreascuri arse şi rufe îngheţate pe sârmă în curtea bunicii (pe care l-am asociat mereu cu Crăciunul şi brăduţul de plastic cu luminiţe din casa de la ţară, unde am copilărit), apoi cadourile de peste ani (pe care, cu un pic de efort, mi le-aş putea aminti pe toate, în cele mai mici detalii). Dacă tot m-am întors în Crăciunul copilăriei, mi-am amintit şi poveştile lui, cele din cărţi sau, iar asta era o bucurie de nedescris, cele de pe discurile-vinil ascultate la pick-up: Crăiasa zăpezilor, Fetiţa cu chibrituri sau Omuleţul cu haina de lemn. E incredibil cum uităm lucruri întâmplate în trecutul recent, dar, atunci când vine vorba de secunde precise din urmă cu zeci de ani, le putem descrie în lux de amănunte. Spun asta pentru că acum, când scriu, re-aud muzica lui Ceaikovski, din Spărgătorul de nuci, coloana sonoră din povestea Omuleţul cu haina de lemn, adaptare după celebra poveste a lui E. T. A. Hoffmann. Îmi amintesc exact cum creştea muzica, în timp ce, la bradul de Crăciun, cei doi copii Marie şi Fritz se minunau de apariţia unchiului Drosselmeyer (cu o voce impunătoare, n-am uitat-o deloc, atât de atentă eram la fiecare sunet venit de pe discul rotativ).



Acum, după foarte mulţi ani, am citit o carte de Crăciun, pentru copii (de fapt, într-un format simpatic şi ingenios, două cărţi, într-o carte), scrisă de jurnalista Liana Alexandru: Cea mai frumoasă noapte & Cea mai frumoasă zi, apărută la editura Humanitas Junior. Şi m-am simţit ca un copil, dar şi ca un adult, în acelaşi timp, într-un straniu melanj de stări şi gânduri, datorat – cel mai probabil –  faptului că poveştile Lianei ar putea fi la fel de bine dedicate şi cititorilor părinţi sau, pur şi simplu, oamenilor mari, prin referinţele cu tâlc, pe care autoarea le ascunde printre rânduri.

Cartea este un diptic, noapte-zi, un fel de De două ori Crăciun, în paginile unei singure cărţi; două poveşti din care nu lipsesc magia, personajele fantastice, jocul, emoţia. Ce mi-a plăcut foarte mult este jocul cu vorbele, cuvintele, felul în care Liana a ştiut să se joace simbolic cu anumite cuvinte cărora le-a reinventat o viaţă, odată rostite de personajele din carte. Chiar cred că poveştile Lianei aduc multă bucurie, nu doar celor mici (care siguuur se vor îndrăgosti de personajele din cele două povești), dar și adulţilor, așa cum spuneam mai devreme. Într-un an căruia abia îi mai facem faţă, cartea asta chiar are darul de a te rupe – preţ de o oră – din trăirile gri, care ne tot încearcă de zece luni încoace. 

Cartea este ilustrată de Daniela Olaru, ale cărei lucrări le puteți urmări și AICI.

Iar despre cele două povești (care sunt sigură că o să vă facă să vă întoarceți un pic în copilărie), aflați mai multe chiar de la autoarea cărții, Liana Alexandru.


The Blue Shelf: Liana, în ce fel propriile tale amintiri, din copilărie, au influenţat cele două poveşti? Îmi este greu să cred că, undeva printre rândurile cărții, nu ai strecurat-o şi pe Liana-copilul…

LIANA ALEXANDRU: Dragă Alida, imagindându-mi Crăciunul copilăriei tale, așa cum atât de sensibil îl povestești, am intrat deja într-o atmosferă de basm. Dar când eram noi copii, aceste sărbători chiar erau de poveste pentru că natura nu se schimbase atât de profund. Cele mai îngrijorătoare schimbări care au dus în câteva decenii la dispariția zăpezilor s-au întâmplat în viața aceasta a noastră și de ele ne dăm seama abia acum, când iernile sunt nefiresc de calde, iar sărbătorile, lipsite de magia ninsorilor de altă dată. Nimeni nu le-a vorbit copiilor de la noi despre aceste transformări în povești. Învățăturile care circulă încă azi sunt preponderent religioase și exclud liberul arbitru al omului care le-a provocat și care încă are puterea să-și recompună aici paradisul. Deci nu există, din păcate, pentru copii un adevăr științific exprimat magic care să-i facă să înțeleagă ce trăim. M-am gândit să-l  aduc eu, mânată poate de experiența din jurnalism, dar și de formarea mea filologică. L-am făcut responsabil pe Moș Crăciun de transmiterea acestor mesaje pentru că în cultura noastră modernă el este cel mai mare producător și distribuitor de magie. Cele două povești se deschid fiecare cu câte un tablou de iarnă ce recompune ca-ntr-un glob atmosfera Crăciunului adevărat, din care n-ar trebui să lipsească zăpada. În „Cea mai frumoasă noapte” e descris, printr-o proză rimată și ritmată ca un colind, Crăciunul copilăriei mele petrecut la bunicii de la țară. Ningea pe atunci fantastic, nămeții erau uriași, nici nu puteai să ieși din curte. Noi călăream troienele ca pe niște animale fabuloase, ne făceam turnuri, cazemate, cetăți, ne bulgăream până deveneam oameni de zăpadă și cu armura asta de învingători, cu mâinile și picioarele înțepenite de frig, ne zgribuleam când cădea seara pe la uși ca să ne putem lipi de sobe. Mamaia ne boscorodea, ne scutura ca pe preșuri, apoi ne băga în odaia unde plesenau vreascurile sub plită și ne dădea turte coapte. După ce ne înmuiam oasele, ieșeam să colindăm satul cu tot copilăretul de pe uliță. Pentru copilul din neam cel mai mic care eram eu atunci, mersul la colindat era ceva fascinant, pentru că puteam ieși noaptea din casă și bate pe la uși străine unde speram să nu fim alungați, ci dăruiți cu mere și nuci. Dar și la oraș, erau niște zăpezi memorabile. În fața blocului nostru, unde acum sunt numai mașini, se forma un derdeluș pe care zburam efectiv cu săniile ca niște dragoni. Aceste amintiri sunt reconstituite literar și păstrate în globuri care deschid și închid poveștile. „Cea mai frumoasă zi” proiectează o sărbătoare care, oricât de idilică, e dezacordată în timpurile pe care le trăim de dramele copiilor singuri. Am rescris în finalul poveștii acest tablou, punând în mijlocul său copilul întreg, copilul fericit, fără de care nu există adevărată sărbătoare.


„Era o noapte ca‐n poveşti. Cerul ţinea lumea cu ambele mâini şi o legăna uşor, ca să adoarmă. Străzile se‐ntindeau ca nişte animale polare, lângă pădurea care moţăia. Casele se culcuşiseră în blănuri argintii, ochi sclipitori le mângâiau. Vântul încremenise la ferestre, pândea cu răsuflarea tăiată. Luna aluneca pe pârtiile goale şi, mai mult ca nicicând, radia. La miezul nopţii, s‐a auzit un clinchet, ca din vis. Vântul a tresărit, luna a întors capul, stelele au clipit. Pe cer s‐a arcuit o poartă mare de jad, iar bolta s‐a deschis ca un pântec. Din el a ieşit mai întâi o notă de cristal, apoi un clopoţel s‐a rostogolit pe o scară muzicală. După care a ieşit un ren, urmat de un convoi de animale fabuloase. La final, mare cât arcul de jad, a străpuns văzduhul o sanie grea, mânată de un bătrân. Convoiul s‐a răsucit în spirală de câteva ori şi, când a ajuns deasupra caselor, s‐a oprit pe un nor. Bătrânul s‐a uitat la ferestre – nicio lumină nu veghea. Vântul i‐a făcut semn că toţi au adormit. A desfăcut sacul şi‐a început să‐l scuture uşor. Din el s‐au împrăştiat fire de poleială, globuri de cuarţ, pudră de argint şi cutii cu figurine înfăşurate în staniol. Vântul s‐a pornit lin şi a suflat înspre hornurile care pufăiau amorţite. Oamenii visau, luna radia, ningea cu daruri…Venise Crăciunul.” (LIANA ALEXANDRU, Cea mai frumoasă zi)


The Blue Shelf: Mi-a plăcut enorm faptul că – prin vocea unor personaje de poveste, fantastice, ghiduşe – ai amintit subiecte serioase (actuale): problema animalelor dresate pentru circ, sau ce înseamnă cu adevărat un om frumos (momentul din poveste, în care vorbești despre buclele unei prinţese şi despre clişeele din jurul nostru), lectura (şi felul în care poţi cunoaşte întreaga lume prin intermediul cititului). Este, de fapt, ceea ce ţi-ai dori să înveţe fiecare cititor-pitic, din rândurile tale, aşa-i?

LIANA ALEXANDRU: Mi-aș dori să ieșim din clișee și prejudecăți, iar animalele au fost victimele acestor prejudecăți moștenite cultural chiar prin povești. Oamenii au pus defectele lor în seama animalelor dintotdeauna. Sigur că lumea a fost altfel, iar mii de ani oamenii au trăit lângă sălbăticiuni și au fost nevoiți să se apere de ele. Dar sălbăticiunile sunt atât de puține acum, oamenii le-au distrus arealele într-atât, încât să le spui copiilor că lupul devorează copii, iar vulpea e un animal perfid înseamnă să cultivi un neadevăr, o prejudecată fără sens care îi face insensibili la închiderea sălbăticiunilor în cuști, ținerea lor după gratii, dresarea sau împușcarea lor. Descrierea personajelor a fost făcută demonstrativ, ca să arate că un autor poate atribui acestor ființe orice îi trece prin cap, le poate face simpatice sau caraghioase. Cu imaginația ne putem juca oricum, putem face chiar spectacole cu animale, dar nu înseamnă că asta e bine sau în firea acestor făpturi. Ființele se nasc libere, sălbăticiunile n-ar trebui ținute în spatele gratiilor. În cultura noastră nu se vorbește despre asta, nu avem cărți pentru copii, așa că poveștile trebuie rescrise, actualizate, ca să reflecte adevărurile descoperite de știință. Iar cercetările ne arată că animalele sunt capabile, ca și oamenii, de emoții. În același timp, sunt și clișee în legătură cu oamenii luate în răspăr și ciufulite în carte. Oamenii vor să fie puternici și se compară cu animalele feroce. Dar virtutea omului e conștiința de sine, iar dacă și-ar cultiva nu forța fizică, ci rațiunea și puterea inimii, curajul ar căpăta o cu totul altă semnificație. Ne-am înțelege mai bine unii cu alții, nu ne-am mai lupta, nu ne-am mai omorî între noi. Am vrut să ciufulesc, deci, prejudecățile. De aceea am ales pentru copii un lup care să facă bucle la elfițe, o vulpe maestră în teatru, un urs polar talentat la dansul pe gheață. Avem mare nevoie să-i creștem pe copii și altfel decât cu idei înțepenite. 

The Blue Shelf: Să scrii poveşti pentru copii presupune să intri foarte mult în mintea acestora, sau să fii tu însuţi/însăţi, din nou copil pentru ceva vreme, să reînveţi să te joci, să vezi lumea cu ochii miraţi şi curioşi ai unui copil. Nu e tocmai uşor să faci asta, cu atât mai puţin anul acesta…

LIANA ALEXANDRU: Anul acesta, a fost mai complicat din cauza blocajului în care ne-am aflat în primele luni de pandemie. A fost un blocaj pe toate părțile, emoțional în primul rând. Eu mi-am revenit exorcizând subiectul într-o poveste în versuri publicată online la Humanitas Junior, de Paște, „Nebunul Semn și Vrăjitoarea de Necuvinte”. Altminteri, copilul din mine e foarte prezent în viața mea. Eu mă port ca un copil în toate situațiile în care nu trebuie să fiu adult, pot capta astfel mai multă energie și sunt mai solară pentru cei din jur. Când scriu, copilul acesta e deja acolo, mă gâdilă, mă face să râd, să dansez, să spun prostii și să vorbesc în versuri. Pentru că inima copilului are și rațiuni pe care mintea nu le cunoaște. Asta nu înseamnă că doar mă joc. Uneori mă cufund în tristețile lumii și le pun în metafora care să însămânțeze în copii empatia, grija, bunăvoința, responsabilitatea. Așa am scris „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun”, o poveste simplă care curge ca o lacrimă și care distilează esența singurătății. De la „Fetița cu chibrituri” pe care o aminteai, eu nu mai știu o poveste dedicată exclusiv acestei trăiri  a copilului fără părinți. 


Ilustrații din carte, realizate de DANIELA OLARU


„În a cincea zi, sistemul de geolocaţie al lui Rudlof, activat la indiciile de pe hartă, îi aduse într‐un loc unde era îngrozitor de cald: un delfinariu din sud‐vestul Turciei. Acolo o întâlniră pe Lippy. Era o focă polară mică, foarte pupăcioasă şi cu mare nevoie de afecţiune, fiindcă fusese despărţită de părinţii ei. Era dresată să se învârtă prin inele, dar nu se adaptase la viaţa în captivitate şi greşea mereu la spectacole. Ca şi delfinii, era un animal foarte empatic şi iubea copiii enorm. Propunerea de a fi liberă în lumea plină de poveşti a lui Moş Crăciun i se păru grozavă. Iar când Moşul o rugă să se ocupe de ştampilarea cu pupici a coletelor pentru copii, începu să îmbrăţişeze fericită pe toată lumea.” (LIANA ALEXANDRU, Cea mai frumoasă noapte)


The Blue Shelf: Personajele tale sunt adorabile, plecând de la felul în care le descrii, până la felul în care acestea se adresează unele altora. E o scenă uriaşă cu tot felul de făpturi care mai de care mai stranii şi mai haioase, dar care – iar ăsta e un lucru care m-a surprins – vorbesc adesea ca oamenii mari. Şi aici se simte Liana-scriitorul adult, cel care a vrut să transmită un mesaj nu doar celor mici, ci şi părinţilor.

LIANA ALEXANDRU: Eu m-am apucat să scriu povești fiindcă din literatura pentru copii de la noi lipsește chiar literatura. Multe cărți pentru cei mici nu au nici subiect, nici stil. Ca în „Povestea celor trei purceluși”, unele cărți arată ca niște case de paie. O carte chiar trebuie să fie o casă, un adăpost. Să aibă un mesaj puternic drept fundație, dar și o structură solidă, o arhitectură, apoi un decor, care, oricât de simplu, să umple de lumină și căldură interiorul acelui text. În duzina de scrieri de azi eu nu observ decât interioare goale, în care autorul vine și țopăie, se-nfoaie, spune nimicuri și dă din coadă, vorba poetului. Am fost surprinsă să constat că astfel de texte nu depășesc nivelul unei scrieri de școală primară. Or, una e să poți să transpui inocența, cât mai autentic și ludic așa cum genial o fac Exupéry sau Lewis Carroll, iar cititorul să simtă vibrația minții cuprinzătoare a autorului în spatele expresiei, alta e să nu depășești ca înțelegere și exprimare a lumii nivelul unui imatur. Cunosc un singur autor care a avut originala idee de a recupera compunerea (inclusiv într-o poveste pentru copii) făcând din ea o marcă stilistică proprie – T.O. Bobe – și prin asta va intra în istoria literaturii. Dar el a făcut-o ca tehnică, în mod asumat, cu talent și cu o extraordinară autoironie.  Altminteri, cu mici excepții pe care le poți număra pe degete, autorii de scrieri pentru copii sunt captivi în vâltoarea bunelor intenții și cad pradă subțirimii textului. În lipsa ochiului avizat, a criticii de carte pentru copii, și poveștile sunt prinse în plasa ușurătății și superficialității lecturii. Cu cât o carte se citește mai repede, e plină de așa zise aventuri care se scriu facil și e colorată mai atrăgător, cu atât e mai comercializată. Împreună cu Humanitas Junior am lucrat luni întregi la această nouă carte, am discutat pe texte, am renunțat la unele povești pentru a putea face o punte între nivelul de lectură din străinătate și ce se vinde la noi. Ilustrațiile făcute de Daniela Olaru sunt niște picturi minuțioase, ele adaugă detalii imaginarului, recompunând cartea spectaculos. Pentru că o carte e o casă care adăpostește inimi și minți ce pot deveni creatoare de bine și de frumos. Dar, pentru a putea discerne între cărți, avem nevoie de critică literară pentru copii mai mult ca oricând. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s