Am citit o mulțime de cărți anul ăsta. Şi cred că asta e valabil pentru foarte mulţi dintre noi. A fost, de fapt, un mod de eliberare din gândurile urâte provocate de realitatea din jur. Multe dintre cărți şi-au lăsat, într-o exprimare clişeu, o amprentă asupra mea: adică m-au făcut să mă ataşez teribil de romanul respectiv sau, de ce nu?, să ajung să îndrăgesc enorm un anumit autor.
Nu sunt genul de om care să se priceapă la recenzii de carte în adevăratul sens al cuvântului. Dar sunt un cititor care a citit destul de mult şi, cred eu, un cititor destul de pretenţios, ca să nu zic nesuferit de pretenţios. Mă prind cărţile care folosesc frumos cuvântul, care ştiu să se joace cu el, fie că el ajută să construiască ditamai blocul de acţiune, fie că e parte din tabloul complex al descrierii unui personaj.
La filme de groază nu m-am uitat niciodată. Sunt printre cei care, jumătate de film, ar sta cu ochii închişi sau cu ei pe pereţi, doar ca să nu vadă grozăviile de pe ecran. Dar recunosc că fac faţă cu brio unei cărţi în care groaza, misterul, paranormalul sau magia se adună la un loc, ca într-un puzzle pe care nu poți să-l cuprinzi dacă nu ai suficientă răbdare și nerv pentru construcții un pic mai complicate (dar cu suspans din plin).
Însă, dacă ar trebui să numesc un roman de groază care m-a captivat, acela este cel care a devenit, pentru mine, cartea preferată din acest an: DAVID MITCHELL, CONACUL SLADE (Humanitas Fiction, 2020). Cartea o recomand pentru sfârşitul de an, băgaţi cu nasu-n pătură şi cafea cu lapte sau ciocolată caldă-n dreapta, la lumina brăduţului, credeţi-mă, o să vă simţiţi grozav! E puţin spus că este o carte care m-a prins ca-ntr-o pânză de păianjen. M-am trezit nemişcându-mă din fotoliu, îmi tot spuneam că mai citesc 5 pagini şi merg să mănânc, dar nu s-a putut. M-a prins precum agaţamentul de la finalul unui episod, din orice movie series vreţi voi, Nordic Noir-uri sau serii psihologice cu final neaşteptat.
Despre David Mitchell, autorul, nu ştiam foarte multe înainte de Conacul Slade. Singura mea legătură cu volumele scriitorului era Atlasul norilor, carte pe care, din fericire, am citit-o înainte să văd filmul (ca idee, dacă vă uitaţi la film fără să fi citit cartea, nu veţi pricepe nimic). David Mitchell este unul dintre acei autori geniali care îşi construiesc romanele pe atâtea planuri (geografic, temporal, spiritual), încât adaptarea lor cinematografică îngreunează descifrarea povestirii.
Chiar şi acum, gândindu-mă la Conacul Slade (şi la felul în care cartea este construită pe planuri), îmi dau seama că sarcina unui regizor de film ar fi, dacă nu uriaşă, atunci imposibilă. E ca şi cum ai încerca să-i dai de cap unei litografii de Escher, în care urci şi cobori scări care sunt sau nu sunt reale, habar nu ai, de fapt nici nu ştii dacă urci sau cobori, de fapt nu ştii nimic, ca să fiu sinceră până la capăt. E un soi de pisica lui Schrödinger, şi vie şi moartă, şi prezentă şi invizibilă.
Cam aşa este Conacul domnului Mitchell, conacul ăsta care ajunge să-ţi macine mintea în fel şi chip, şi asta pentru că autorul ştie cum să-l facă şi văzut şi nevăzut, dar, mai ales, ştie cum să-l reconstruiască în fiecare dintre povestirile cărţii.
Acţiunea din Conacul Slade are o schemă, cel puţin în aparenţă, simplă: din nouă în nouă ani, începând cu 1979 şi până în 2015, un conac, de pe cea mai îngust-alee văzută vreodată, Aleea Slade, apare şi dispare, este şi nu este în acelaşi timp, şi se face văzut doar celor iniţiaţi. Inițiații sunt numiţi în carte Înzestraţi și sunt singurii capabili să deschidă poarta de intrare în curtea conacului şi, drept urmare, să intre pe proprietatea acestei case, locuită, de spiritul a doi gemeni morţi, gemenii Grayer, Norah şi Jonah, care se hrănesc – pentru a dăinui – cu ce altceva? – dacă nu cu sufletele celor Înzestraţi, ademeniţi la conac.
“Gemenii Grayer se apleacă-n faţă, cu chipurile radioase ca de Crăciun, iar eu sunt conştient de foamea care-i mână. (…) Norişorul rotund se-alungeşte ca un aluat, formează doi norişori mai mici, rotunzi şi ei…şi se rupe-n două. Jumătate din sufletul meu ajunge-n gura lui Jonah, cealaltă jumătate-n gura surorii lui, Norah. Închid ochii amândoi, la fel cum a făcut mama când l-a zărit, la Royal Albert Hall, pe Vladimir Ashkenazy, pianistul. Extaz. Extaz. Urlu în interiorul tigvei mele, şi ecoul urletului meu se rostogoleşte iar, şi iar, şi iar, numai că nimic nu durează la infinit… Obiectul ăla mare, ca o inimă pulsândă, nu mai e, şi gemenii Grayer au revenit în genunchi, adică-n poziţia-n care stăteau iniţial. Timpul s-a oprit în loc şi, practic, nu mai e nici el. Flacăra lumânării a-ncetat să mai pâlpâie. Molia cafenie a-nlemnit în zbor, la două degete de ea. Rece, sclipitoare, albă ca o stea. Nathan cel din oglindă s-a evaporat, iar, dacă el nu mai este, eu atunci…” DAVID MITCHELL, Conacul Slade
Povestirile sunt construite fabulos: personajele sunt complexe – ajungi să le cunoşti perfect poveştile lor de viaţă -, iar asta te ajută să empatizezi şi mai mult cu “dispariţia” lor la faimosul Conac.
Trebuie să-i daţi răgaz cărţii (exact ca unui vin bun, îl desfaci, îl laşi 15 minute să respire), pentru că primul capitol îţi dă o stare de confuzie, nu eşti sigur ce se întâmplă. Din a doua povestire, începi să înţelegi, e un tipar care se repetă, în grădina Conacului Slade, unde, odată ce ai fost ispitit şi ai cedat, nu prea mai e drum de întors. Ştim asta de la Dante, “Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi!”. Aşa este şi în cartea lui Mitchell, un autor a cărui imaginaţie mă gândesc, la modul serios, că nu are limite. Domnul scriitor este un munte de creativitate literară, te trece prin toate cele, zici că eşti un cititor-hobbit, prin minele Moriei, în drum spre Sauron, să-i furi inelul.
Dacă vă imaginaţi conacul Slade în fel şi fel de chipuri, aşa cum orice cititor face atunci când îşi recreează şi creionează în mintea sa orice poveste, să ştiţi că domnul David Mitchell a povestit într-un interviu despre un punct de plecare al conacului, un fel de punct de sprijin real al povestirii, dar a adăugat că prea multe detalii ar dispera locuitorii localităţii cu pricina, lesne de înţeles, turismul ar fi devenit uşor gălăgios în zonă, de dragul ficţiunii.
Voiam să vă mai spun de ce am ales acest titlu pentru articol: Conacul Slade și Conacul cu Pian. Cred că mulţi dintre noi, atunci când citim, găsim afinităţi cu volumul respectiv şi prin prisma experienţelor proprii. Regăsim ceva printre rânduri, un ceva de care ne leagă amintirile noastre. Pe mine, conacul Slade al domnului Mitchell m-a întors în anii ‘80. Mi-am trăit copilăria în comuna Blejoi, judeţul Prahova. La 300 metri de casa bunicii, lângă biserica din sat, peste intrarea de la fostul C.A.P., era un conac cu grădină mare în faţă. Oamenii locului îi spuneau Conacul cu Pian. Era casa despre care încă se ştie că acolo ar fi copilărit cei doi fraţi Radu Tudoran şi Geo Bogza. Nu am ştiut niciodată cine erau urmaşii care locuiau acolo, dar spaţiul era unul care, pentru noi, copiii de pe stradă, era un loc plin de mister. De la șosea, se auzea mereu cineva cântând la pian, şi tot din stradă vedeam doar un conac uşor decăzut, neîngrijit, gri. Dar (asta ne obseda pe toți) acolo se auzea cineva cântând la pian. Nu-mi amintesc cine îmi băgase în cap că în interiorul conacului e plin de pânze de păianjen şi de întâmplări dubioase şi de lucruri bizare. Dar credeam asta cu tărie şi, când mă apropiam cu bicicleta de poarta Conacului cu Pian, în mintea mea se năşteau – în anii ‘80 – bizarerii pe care azi, le văd doar pe Netflix, prin scenarii din acelea de-ţi fac mintea ferfeniţă, de la atâta mister.
Oricum, dacă e să vă rog să citiţi ceva la final de an, Conacul Slade e pe lista mea de cărțulii faine. Repet, trebuie citit cu răbdare şi cu mintea deschisă pentru fantastic, paranormal şi ah!, să nu uit, în carte sunt sute de referinţe muzicale, culturale şi de tot felul, la care Mitchell e maestru. Şi, dacă asta mai e o surpriză în cazul lui David Mitchell, finalul e foarte bun, dar, și nici asta nu mă surprinde, lasă loc pentru începutul unui viitor roman, plecând din acest punct final din Conacul Slade. Minunat. :)
“Dacă-mi deschid ochii, în loc să-l văd pe Jonah deschizându-şi ochii, o să văd Suferinţa. (…) Şi-uite că, timp de mai bine de-un secol, mi-am onorat promisiunea făcut-atunci: l-am protejat pe fratele meu. (…) Şi-n toţi anii ăştia, Suferinţa n-a fost altceva decât un chip în mulţime. Acum, în schimb, Suferinţa vrea să recupereze-n întregime timpul pierdut. Nu-mi fac iluzii. Sufletul lui Jonah s-a făcut una cu Crepusculul; corpul lui din naştere s-a făcut o grămăjoară de funingine, care se-nalţă până la gleznele mele şi-n jurul bazei lumânării de la Ninive. O să fie colosală durerea pe care intenţionează Suferinţa să mi-o inoculeze.” DAVID MITCHELL, Conacul Slade
The Blue Shelf 