a p e i r o g o n

Conturul unui plămân care se strânge

Imaginează-ţi următorul scenariu: trăieşti în Cisiordania. Sau în Palestina. Sau în Israel. Eşti musulman-arab, sau eşti evreu. Ai un copil de 10, sau de 13 ani. Eşti un punct pe o hartă cu multe semne de întrebare. Şi cu multe frontiere, cu multă pază, cu ziduri şi puncte de trecere dintr-un loc în altul, unde ai putea fi împuşcat în secunda doi, fără preaviz, doar pentru că aveai pe mâini un praf rozaliu (de la nişte bomboane ţinute în mână, nu de la praful roz din componenţa explozibilului din atentatele sinucigaşe cu bombă).

Eşti nevoit să respecţi zonele de „convieţuire”: Zona A, administrată de Autoritatea Palestiniană, deschisă palestinienilor, interzisă, potrivit legii israeliene, cetăţenilor israelieni. Zona B, administrată de Autoritatea Palestiniană, control de securitate comun cu Israelul, deschisă israelienilor şi palestinienilor. Zona C, cea care cuprinde colonişti israelieni şi palestinieni în mare parte rurali, administrată de israelieni şi care cuprinde toate aşezările din Cisiordania. Plus încă alte multe zone, denumite cu literele alfabetului: H1 şi H2 sau E1, spaţiul din Ierusalimul de Est anexat, teren disputat sau ocupat – greu de clarificat.

Aici îţi trăieşti viaţa. La un moment dat, fata ta de 10 ani, sau de 13 ani, moare, după ce primeşte un glonţ de cauciuc în cap, în timp ce mergea să-şi cumpere bomboane, sau într-un atentat sinucigaş cu bombă, în timp ce mergea să-şi cumpere cărţi. Apoi gândeşte-te că povestea asta este reală, pentru că, pentru Bassam Aramin (palestinian) şi Rami Elhanan (israelian), scenariul imaginat mai sus este, de fapt, viaţa lor. Aşa s-a întâmplat. Fetele celor doi, Abir (10 ani) şi Smadar (13 ani) au murit exact cum am scris.


„Ar fi vrut ca realizatorii filmului să se strecoare cumva în interiorul timpului şi să-l deruleze înapoi, să inverseze cronologia, s-o călăuzească într-o direcţie cu totul diferită – ca o povestire de Borges -, astfel încât lumina să strălucească mai tare, scaunele să fie îndreptate, strada să-şi recapete ordinea, cafeneaua să fie intactă, iar Smadar să păşească iarăşi pe trotuar, cu părul tuns scurt, bumbul în nas, la braţ cu prietenele de la şcoală. (…) Arătaţi-mi deci. Convingeţi-mă. Puneţi piatra la locul ei. Daţi-mi-o înapoi pe Smadar. Cu totul. Oferiţi-mi darul reîntoarcerii ei, bine cusută, drăguţă şi cu ochi negri. Asta-i tot ce cer. E prea mult?” (APEIROGON, Colum McCann – traducere: Bogdan Perdivară)

„Glonţul care a ucis-o pe Abir a călătorit cincisprezece metri prin aer înainte s-o pocnească în ceafă, zdrobindu-i oasele craniului ca pe cele ale unei presuri minuscule. Se dusese până la alimentară să-şi cumpere bomboane. (…)„Gândeşte-te aşa. Eşti în Anata, pe bancheta din spate a unui taxi, purtând în braţe o fetiţă. Tocmai a fost lovită de un glonţ de cauciuc în ceafă. Eşti în drum spre spital. Taxiul e blocat în trafic. Drumul spre Ierusalim, cel care trece prin punctul de control, e închis. În cel mai bun caz, dacă încerci să treci ilegal, vei fi reţinut. În cel mai rău caz, şi tu şi şoferul veţi fi împuşcaţi aşa, cu copilul împuşcat în braţe. (…) O parte din tine vrea să iasă şi să poarte pe braţe copilul cu ţeasta zdrobită, însă trebuie să-i ţii capul sprijinit şi să încerci să nu mişti cât timp nimic nu mai mişcă la suprafaţa solului.” (APEIROGON, Colum McCann – traducere: Bogdan Perdivară)



Povestea lui Bassam şi a lui Rami este relatată în paginile cărţii Apeirogon, semnată de Colum McCann. Volumul a fost tradus în română în timp record, în 2020, şi a apărut  în acelaşi an cu originalul, la Editura Litera.

Recunosc că Apeirogon este una dintre acele cărţi care m-au dat peste cap complet. Sigur, ştiam despre situaţia din Palestina-Israel. Toţi am mai citit, am mai văzut filme sau documentare, ne-am făcut o idee generală. Doar că, în astfel de cazuri, în care geopolitica striveşte vieţile a mii şi mii de oameni nevinovaţi, copii fără nicio vină, familii fără pic de ură în suflet, să avem idei la modul general este total greşit. Şi mai cred că, de foarte multe ori, acolo unde realmente media şi politicienii eşuează, un scriitor poate să facă cel mai adevărat rezumat (îmi asum comparaţia), transpus superb în vorbe. Şi vorbele astea frumos aşezate îţi dau măsura reală a unui conflict, un conflict tăcut, mocnit, sau, precum sugerează McCann, asemănător cu “conturul unui plămân care se strânge“.

Nu îmi amintesc să fi citit cărţi atât de intense, din punctul de vedere al emoţiei reale, aceea ancorată în prezentul care se întâmplă prin lumea asta mare despre care ştim atât de puţin. Să priveşti prietenia dintre un palestinian şi un israelian, redată fără minciuni de propagandă în paginile unui roman, e un act care îţi activează în primă fază curiozitatea, iar, mai apoi, sentimentul că, de fapt, nu ştii nimic despre geopolitica despre care citiseşi tu prin online. Este o carte extraordinară, o recomand, din două motive, în principal:  1. conţinutul este enciclopedic (de la analiza păsărilor, la literatură, la referinţe biografice din vieţile unor autori faimoşi, până la o istorie a tot ce înseamnă armament în lumea asta – dar, de fiecare dată, detaliile uluitoare din istoria armelor punctează tragediile protagoniştilor; un glonţ de cauciuc care ucide un copil are în spate zeci de istorii ale unor oameni care au reuşit în viaţă, pentru că au inventat arme) şi 2. povestea cărţii, cum rar ajungem să citim, despre tragedia unor oameni, însă relatată cu atâta emoţie şi grijă pentru cel mai mărunt lucru din vieţile lor; felul în care Colum McCann reuşeşte să surprindă destinele lui Bassam şi Rami, complet diferite şi totuşi cu puncte comune aproape de necrezut, este unic (aşa cum am mai spus, personal, nu am mai citit o astfel de carte, pe o temă actuală, cu o astfel de abordare din partea autorului).

Acordurile de la Oslo: “o şoaptă blândă, mângâietoare pentru urechea palestiniană, dar concepută, până la urmă, doar pentru vioara israeliană” (Matti Peled, în Apeirogon)

Dacă nu sunteţi familiarizaţi cu situaţia politică din Israel-Palestina, atunci Acordurile de la Oslo, din 1993, dar şi un pic de lectură despre Cisiordania, vă ajută să înţelegeţi mai bine contextul în care personajele din “Apeirogon” îşi trăiesc vieţile.

Structura cărţii m-a dus cu gândul la o oglindă spartă în mii de cioburi. În fiecare dintre ele, se reflectă o parte de adevăr, sau o parte din amintiri (care pot fi confuze, pentru că durerea le transformă), sau părţi din imaginaţia scriitorului, sau imagini deformate din relatările presei. E ca un tablou uriaş de figuri distorsionate şi tu, cititorul, refaci, cu propria ta înţelegere a faptelor, tragedia celor doi taţi care şi-au pierdut fiicele. Sigur, oricum ai privi tabloul, ai o singură certitudine: aceea că Abir şi Smadar nu ar fi trebuit să moară, victime colaterale într-un război care nu era al lor. Dacă stau să mă gândesc, oglinda spartă despre care vorbeam, cu miile ei de imagini posibile, ar putea fi un apeirogon, aşa cum şi-a intitulat autorul cartea. Apeirogonul este un poligon cu un număr infinit de laturi, drept urmare, o formă fără formă finală concretă, la fel cum, adevărul politic poate fi reinterpretat ca fiind la fel de corect în mii şi mii de feluri. Depinde cine îl povesteşte.

„Mai este vreo nădeje că pustiirea asta ne poate aduce alinare?”

Cartea cuprinde 1001 de capitole atipice, ca lungime, stil literar, oscilare între non-ficţiune şi ficţiune etc. Cifra capătă sens pe parcursul lecturii. Cartea preferată a lui Smadar, fata lui Amir, era O mie şi una de nopţi, versiunea pentru copii, în ebraică. I-o citea tatăl ei, seara, la culcare. McCann, autorul, face o trecere delicată, dar cu un impact teribil, de la felul în care micuţa reuşea să asculte povestea până la capăt, la somnul păsărilor în zbor:

„Smadar izbutea mereu să rămână trează cam trei sferturi din poveste. / Se spune că anumite specii de păsări izbutesc să doarmă în timp ce zboară. O fac în reprize scurte, câte zece secunde, de obicei după lăsarea nopţii. Pasărea îşi poate odihni o parte a creierului, în vreme ce partea cealaltă îşi continuă vigilenţa ritmică, împiedicând-o să se izbească în vreo surată zburătoare şi rămânând atentă la prădători.” (APEIROGON, Colum McCann – traducere: Bogdan Perdivară)



Păsările, în roman, sunt cea mai frumoasă (şi dramatică) metaforă. Punctează absolut fiecare moment: lipsa libertăţii, dar şi libertatea, îngrădirea gestului aripilor, limitele impuse, ospăţul de cinci stele Michelin al unei presuri-de-baltă. În fine, zborul frânt al unei păsări, fie că este pupăză, mierlă, canar, cuc, graur, sitar, pietrar, fluierar, pasăre-nectar, vrabie, cărăuş de noapte, bufniţă, pescăruş, şoim, cocor, pelican, flamingo, barză, nagâţ, vultur-grifon, gaiţă, turturea, silvie-de-câmpie, codobatură galbenă, pitulicie, piţigoi, buhai-de-baltă, semnifică, în carte, soarta a două fetiţe, din Palestina şi din Israel.

„Cinci sute de milioane de păsări se arcuiesc, an de an, prin văzduhul de peste dealurile din Beit Jala. (…) E a doua super-autostradă a migraţiei din lume, ca nivel de aglomeraţie: cel puţin patru sute de specii diferite de păsări se ridică torenţial, luând în stăpânire diferite paliere ale cerului. V-uri lungi, clocănitoare. Călători singuratici levitând la firul ierbii. An de an, peisaje noi se ivesc dedesubt: aşezări israeliene, blocuri de apartamente palestiniene, grădini pe terase, barăci, bariere, puncte de control rutier.” (APEIROGON, Colum McCann – traducere: Bogdan Perdivară)

Într-un alt colţ de lume, în alte vremuri, preşedintele francez François Mitterrand serveşte, înainte să moară, o ultimă cină spectaculoasă, din punct de vedere gastronomic:

“A comandat un ultim fel, presură‑de‑grădină, o păsărică minusculă, cu gâtlej galben, nu mai mare decât degetul lui. Delicatesa asta, pentru el, reprezenta sufletul Franței.Personalul lui Mitterrand a supervizat capturarea din sălbăticie a păsărilor, executată într‑un sătuc din sud. (…) Bucătarul‑șef adjunct a ieșit și a băgat înăuntru cuștile. Păsările au fost îndopate vreme de două săptămâni, până ce s‑au făcut durdulii de mai să plesnească, apoi apucate de picioare și, cu capul înainte, înecate într‑o carafă cu Armagnac pur. Apoi, bucătarul‑șef le‑a jumulit, le‑a dat cu sare și le‑a presărat cu piper, le‑a prăjit vreme de zece minute în grăsimea proprie, după care le‑a așezat într‑o strachină albă de lut, încălzită dinainte.Când a fost servit acest fel, în încăperea lambrisată – unde se aflau apropiații lui Mitterrand, soția, copiii, amanta și prietenii – s‑a făcut liniște. Mitterrand s‑a săltat în scaun, a dat deoparte pătura de pe genunchi și a sorbit din vinul vechi de Château Haut‑Marbuzet. Singurul lucru interesant e să trăiești, a zis. Și‑a tras peste cap un șervet alb ca să inhaleze aroma păsărilor și, cum dicta tradiția, ca să‑și ascundă fapta dinaintea ochilor lui Dumnezeu. A apucat păsările una câte una și le‑a mâncat întregi.”(APEIROGON, Colum McCann – traducere: Bogdan Perdivară)

La finalul cărţii, sentimentul este că ai privit – cu precizie milimetrică – fiecare gând, gest, spaimă, resemnare, credinţă sau speranţă a celor doi prieteni, israelian şi palestinian. Mie mi-au rămas întipărite în minte două momente, două frânturi de vieţi, curmate în două secunde: imaginea unei fetiţe de 13 ani, Smadar, care – când a murit – purta un tricou cu Blondie și asculta “Nothing Compares 2 U”, piesa lui Sinéad O’Connor, la walkman (acolo se blocaseră rotiţele de plastic arse în atentat), în timp ce Abir, fetiţa de 10 ani, tocmai îşi cumpărase o brățară cu bomboane.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s