HOMO SAPIENS & OPTIMISMUL

Oamenii sunt buni. Sunt prietenoşi, empatici, pot renunţa la a fi egoişti, pot coopera, mai degrabă decât să dezbine, pot avea încredere, mai degrabă decât să fie suspicioşi, pot fi solidari, sinceri, paşnici. Sunt câteva dintre convingerile pe care autorul olandez Rutger Bregman le argumentează în cartea sa Homo Sapiens, O istorie plină de speranţă. (Editura Litera, 2021) Sunt teorii binevenite, pentru vremurile pe care le trăim. Pentru că realitatea din jur ne aduce zilnic motive să fim pesimişti în ceea ce priveşte noţiuni precum solidaritatea, empatia, buna-cuviinţă.

Sigur că optimismul lui Bregman stârneşte în primul rând nedumerire. Nu mai suntem obişnuiţi cu bunătatea speciei umane. Şi nu este de mirare. Dacă depăşim sfera personală, y compris bula de Facebook, dacă ieşim din zona noastră de confort, şi ne uităm la ansamblu, la lume în imensitatea ei (aşa cum îşi structurează cartea şi Rutger Bregman), vom vedea că răul este omniprezent. Este suficient să privim la nivel global multitudinea de umilinţe, răfuieli religioase, războaie, crime, abuzuri, violuri, atrocităţi greu de înţeles pentru secolele XX-XXI, când se presupune că specia umană a evoluat suficient, încât să accepte diversitatea şi să respecte câteva principii de bază ale unei societăţi.



Rutger Bregman ştie că volumul său lansează o idee radicală, pentru că este o idee negată de orice religie şi ideologie, o idee pe care mai greu o întâlnim într-o ştire la TV. Dar este o idee profund legată de natura umană, atât de strâns legată, încât ajungem să îi ignorăm existenţa. Este, continuă Bregman, o idee care poate revoluţiona societatea, pentru că te face să priveşti omenirea cu alţi ochi. Despre ce idee este vorba? Despre a privi omenirea cu ochi buni, cu speranță, cu încredere în calităţile indiscutabile ale naturii umane. Sigur că este imposibil să negăm existenţa răului, pentru că el există pretutindeni, dar, spune Bregman, homo sapiens tocmai prin asta se diferenţiază de orice altă specie, prin discernământ și capacitatea de înţelegere.

Pentru a-şi susţine teza potrivit căreia fiinţa umană nu este atât de machiavelică precum i s-a dus vestea, Bregman pleacă de la câteva întrebări simple, pe care, la un moment dat, poate că ni le-am pus toţi: De ce fac rău oamenii buni? Este bine să întorci şi celălalt obraz? Cât de mult şi cum corupe puterea? Există vreun remediu împotriva rasismului, a urii, a prejudecăţilor? Apoi, răspunsurile lui Bregman sunt dublate de expunerea teoriilor marilor psihologi, analişti, istorici, filosofi – cu precădere cei din curentul Iluminismului, cel mai revoluţionar curent filosofic cunoscut vreodată şi cel care a pus bazele lumii moderne, ale democraţiei, ale statului de drept, ale educaţiei şi ştiinţei.

“La începutul secolului al XVII-lea, s-a născut o mişcare pe care aveam să o numim Iluminism. A fost poate cel mai revoluţionar curent filosofic cunoscut vreodată. Iluminiştii au pus bazele lumii moderne, ale democraţiei şi ale statului de drept, ale educaţiei şi ştiinţei. În primă instanţă, filosofi iluminişti precum Thomas Hobbes păreau să nu difere cu mult de vechii preoţi şi pastori. Iluminiştii porneau de asemenea de la premisa că omul este corupt moral. “Trebuie să presupunem că fiecare om este un escroc, iar unicul său scop este de a-şi urma propriul interes.”, sintetiza filosoful scoţian David Hume (1711-1776) imaginea omului potrivit iluminiştilor.  Şi totuşi, potrivit acestor învăţaţi, exista o posibilitate prin care puteam transforma egoismul în ceva bun. Noi, oamenii, aveam un talent extraordinar, un dar care ne făcea unici în regnul animal. Ni s-a permis să ne agăţăm de asta. Acesta era miracolul în care ne puteam pune speranţele. Raţiunea. Nu empatia, nu sentimentele, nu credinţa. Nu: raţiunea. Dacă iluminiştii credeau în ceva, era vorba despre puterea raţiunii. Au devenit convinşi că putem dezvolta instituţii care să ţină cont de egoismul nostru înnăscut. Iluminiştii credeau că putem aduce o urmă de civilizaţie peste instinctele noastre obscure. Sau mai precis: că ne putem folosi defectele în vederea unui bine mai mare. Unul dintre păcatele preferate ale iluminiştilor era avariţia. “Viciu privat, virtute publică”, suna mottoul noii ere. Era o idee genială. Ceea ce părea antisocial la nivel de individ putea să producă rezultate pozitive pentru societate. Economistul iluminist Adam Smith a reluat această idee în Avuţia naţiunilor (1776), prima carte care apără principiile pieţei libere. El a scris următoarele cuvinte celebre: Primim mâncarea pentru cină de la măcelar, berar şi brutar. Nu pentru că ar avea vreo simpatie pentru noi, ci pentru că este în interesul lor să facă comerţ. Nu facem apel la umanitatea lor, ci la importanţa de sine şi nu vorbim niciodată cu ei despre nevoile noastre, ci despre avantajul lor.(RUTGER BREGMAN, Homo Sapiens, O istorie plină de speranţă)

Mai mult decât atât, spune Bregman, există numeroase exemple în istorie în care progresul nu s-a datorat unor oameni cunoscuţi şi remarcaţi pentru extrema lor gentilețe. Dimpotrivă. Progresul în societate a avut adesea nevoie de personalităţi pragmatice, egoiste, oricât de neplăcut ar fi acest adevăr.

Psihologia mulțimilor

O altă idee pe care Rutger Bregman o avansează în cartea sa este aceea că oamenii, în momente cruciale, de criză, care le pun viaţa în pericol, pot reacţiona în mod total neaşteptat. Nu întotdeauna panica şi frica sunt cele care îi guvernează, ci tocmai un mod neaşteptat de a se adapta la situaţie. Iar aici Bregman povesteşte cazul britanicilor în timpul bombardamentelor din septembrie 1940, când 348 de bombardiere germane au survolat Canalul Mânecii. Acea zi de septembrie avea să intre în istorie drept sâmbăta neagră, iar ce a urmat este cunoscut sub numele de The Blitz. Timp de nouă luni, peste Londra, au căzut aproximativ 80.000 de bombe, cartiere întregi au fost spulberate, un milion de clădiri au fost afectate sau complet distruse şi peste 40.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Cum au reacţionat britanicii? Au devenit oamenii complet isterici, abrutizaţi, paralizaţi de frică? Nu chiar, continuă Bregman. Winston Churchill avertizase deja în privinţa atacului asupra Londrei, ştia că una dintre ţintele cele mai vizate ale lui Hitler era oraşul de pe Tamisa. Generalii britanici se temeau la rândul lor de panica şi haosul create în mijlocul populaţiei. Milioane de cetăţeni riscau să cedeze psihic, armata nu ar mai fi putut să-şi facă treaba pentru că ar fi trebuit să se ocupe cu ţinerea în frâu a maselor dezlănţuite:

„Cine voia să afle ce nenorocoire plutea în aer nu trebuia decât să răsfoiască Psihologia mulţimilor. Autorul francez, Gustave le Bon, a fost unul dintre cei mai mari învăţaţi ai timpurilor sale. Hitler îi citise cartea din scoarţă în scoarţă, la fel şi Mussolini, Stalin, Churchill sau Roosevelt. Le Bon explică amănunţit ce se întâmplă cu oamenii în situaţii de criză. Aproape instantaneu, omul coboară câteva trepte bune pe scara civilizaţiei. Cum se răspândesc panica şi violenţa, adevărata noastră natură iese la iveală.” (RUTGER BREGMAN, Homo Sapiens, O istorie plină de speranţă)

Şi totuşi lucrurile au stat cu totul altfel, continuă Rutger Bregman: „Cine va citi despre Blitz, va descoperi numeroase descrieri ale liniştii stranii ce s-a coborât peste Londra. Un jurnalist american a intervievat un cuplu de britanici chiar în bucătăria acestora. În timp ce ferestrele se zgâlţâiau, cei doi îşi savurau liniştiţi ceaiul. Jurnalistul i-a întrebat dacă le-a fost teamă. A, nu! Şi dacă ne-ar fi fost, la ce ne-ar fi ajutat? Aceste lucruri atrăgeau atenţia asupra faptului că Hitler nu ţinuse cont de caracterul tipic al britanicilor. Impasibilitatea  lor. Umorul sec al proprietarilor de magazine care aşezau pancarte în faţa ruinelor ce fuseseră cândva afacerile lor, cu mesajul: Mai deschis decât de obicei. Proprietarul unui pub s-a folosit în mod ingenios de situaţia dezastruoasă, afişând următorul mesaj: Nu mai avem ferestre, dar avem băuturi excelente. Vă invităm să le degustaţi. Britanicii îndurau bombardamentele forţelor aeriene germane la fel cum îndurau şi întârzierile trenului. Erau deranjante, dar se putea trăi cu ele.”

Este uşor să privim specia umană apăsând pe pedala pesimismului. Tocmai asta încearcă Rutger Bregman să prevină: să nu gândim doar precum Niccolo Machiavelli, convins că în general, se poate spune despre oameni că sunt nerecunoscători, capricioşi şi ipocriţi. Desigur, nici o viziune mult prea centrată pe ideea perfecțiunii nu este cea potrivită. Mulţi dintre gânditorii care au susţinut puternic bunătatea naturii umane au fost ridiculizaţi.

Oricum, cartea lui Bregman este potrivită pentru vremurile pe care le trăim. Pentru mulţi, viziunea autorului olandez poate să pară utopică. Şi poate chiar este. Dar, din când în când, cred că este foarte în regulă să ni se accentueze ideea că omul este esenţialmente bun. Altfel, dacă ne uităm în jur, am avea toate motivele să ne ascundem sub un morman de disperare, renunţare şi deznădejde.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s