& SIMFONIA ANIMALIERĂ

Sunt unele cărți de care te îndrăgostești realmente, dar despre care îți este foarte greu să scrii. În sensul în care tot ce poți face tu, cititorul, este doar să le prezinți și altora, cu propriile cuvinte și impresii, ceea ce ai înțeles TU dintr-un anumit text. Fără pretenția de a fi cuprins întregul, sensurile și simbolistica pe care autorul le-a ascuns printre rânduri. Spun asta pentru că de foarte multe ori avem impresia că putem interpreta unu la unu miezul unui roman, că putem să descriem în fraze elaborate intenția scriitorului, că putem să înțelegem complet și fără greșeală demersul literar al acestuia. Mi se pare greșit. Nu, uneori, trebuie să acceptăm faptul că un scriitor poate păstra doar pentru el unele sensuri ascunse, că acesta poate alege să nu divulge toate secretele lumii pe care a creat-o în paginile unui roman. Și este foarte bine când se întâmplă așa. În fond, literatura nu trebuie să dea mereu răspunsuri imediate. Dimpotrivă. Literatura este cu atât mai provocatoare cu cât reușește să ridice semne de întrebare, să își încolțească cititorii, să-i scoată din lejeritatea așteptărilor, a anticipărilor, să le stârnească imaginația, să-i scoată din zona de confort a certitudinii că au înțeles tot, până la ultima virgulă.

De curând, la editura Polirom, au apărut, pentru prima dată publicate împreună, Simfonia Animalieră și Hibernalia, cele două mini-romane ale scriitoarei Veronica D. Niculescu. Există un cuvânt anume, în engleză, care descrie exact starea pe care am avut-o după ce le-am citit: mesmerizing, o fascinație dublată de sentimentul magicului (dacă este să păstrez întocmai transpunerea cuvântului în limba română). Cele două mini-romane sunt, de fapt, două jumătăți ale unui același întreg, două simfonii, cum spune chiar autoarea. Două lumi la limita dintre real și fantastic, în care, odată ce ai intrat, ai senzația că te-ai rătăcit în timp, în anotimpuri, în arome, muzici și culori, printre personajele complet atipice, dar cumva atât de familiare ție, tocmai pentru că te recunoști în trăirile și gândurile lor, în gesturi, în multe dintre cuvintele pe care le spun.



Lumea din Simfonia Animalieră este o micro-lume. Ca și cum scriitorul ar fi închis într-un glob un întreg univers de vieți suprapuse, într-un timp care este mai degrabă un a-timp; amintiri sedimentate în straturi-straturi, reflecții despre viață, dar nu expuse cu emfaza filozofului, ci cu blândețe, delicat, ca și cum totul ar fi un joc, așa cum joc este și limbajul în care aceste reflecții sunt expuse. De fapt, unul dintre multele motive pentru care această carte este unică (așa cum o percep eu) este tocmai acest joc cu limbajul. Autoarea reușește să reinventeze limbajul, să-l transforme, să-i inventeze aproape sensuri noi; la un moment dat, ajungi chiar și tu să ți-l însușești, ajungi să crezi că de fapt acest fel de a vorbi al personajelor este cel corect, pentru că, în mod paradoxal, din această lume semi-fantastică creată de autoare, răzbate de fapt foarte multă autenticitate. Sentimentul autenticului vine și din faptul că ai permanent senzația că te afli în imediata apropiere a protagonistei și a prietenilor-ei-animăluțe-aproape-oameni (la început, greu îți dai seama că este vorba despre un arici și nu despre un om, de exemplu), în foaierul unui teatru, în spațiul intim al unei loje – locul unde totul este frutiful – (pretext pentru atâtea și atâtea gânduri despre viață, despre oameni, despre lume).

Simfonia Animalieră este poezie, este roman, este jurnalul unor gânduri. Este, exact precum personajele ei, o făptură stranie, căreia cu greu îi poți pune o etichetă, la fel cum cu greu poți încadra această carte într-un gen literar anume. Simfonia Animalieră este, cum spune și Cezar-Paul Bădescu, pe coperta patru, o carte bijuterie. Despre ea am avut bucuria să stau de vorbă cu autoarea, Veronica D. Niculescu, și să îi adresez câteva întrebări. Trebuie să spun că răspunsurile la aceste întrebări ar putea fi, chiar și ele, un mini-roman. Sper să vă placă și, dacă nu ați citit până acum Simfonia Animalieră, credeți-mă, o să vă îndrăgostiți de ea. Lectură faină!

VERONICA D. NICULESCU este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012); cărțile-pereche Simfonia Animalieră (2014) și Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020), Toți copiii librăresei (2020) și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014). A tradus 40 de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții.


„Degeaba merg pe‑aceleaşi drumuri,
nici umbra nu‑mi mai e aceeaşi.
Ah.
Atâta frumuseţe.
Atâta frumuseţe care moare. Şi ce ne
rămâne în loc?”


The Blue Shelf:  Vă spun sincer că sunt puţine cărţile pe care le-am citit şi care au reuşit să mă facă să mă simt ca un copil mirat în faţa unui glob de sticlă, din acela în care se mişcă fulgii de nea, uneori au şi muzică, şi personaje, de fapt, în globul acela se ascunde o micro-lume. Iar Simfonia animalieră şi Hibernalia mi-au dat exact această stare descrisă mai sus; au acest dar de a-l face pe cititor să se desprindă de realitate. Dumneavoastră creaţi în aceste mini-romane nişte lumi la limita dintre real şi fantastic, exact cum spuneam mai devreme, de parcă aţi fi creat, în scris, nişte micro-lumi închise într-un glob de sticlă, rupte de timp, de normal, de tipare, rupte de absolut orice credeam că ştim despre realitate. Care a fost momentul de start al celor două cărţi? Făcând convenţia că un roman este asemeni unui Big Bang, cum au căpătat formă cele două mini-romane? Care au fost punctele de sprijin pe care s-au construit?

VERONICA D. NICULESCU: Înainte de toate, mă bucur că vorbiți despre muzică. Este o carte scrisă chiar așa: într-un glob și pe muzică. Atât de strâns a fost conceput textul pe anumite bucăți muzicale – sunt acelea pe care le ascultă ariciul Doinel în căști –, încât m-am întrebat, la final, după ce cartea a fost gata, ce o să îi spună ea cititorului, adică o să își păstreze ea sensul intact, fără toată muzica pe care s-a sprijinit? Funcționează textul fără muzică? Niciodată nu mai scrisesem așa. Întotdeauna am un fundal muzical, o muzică fără cuvinte, dar niciodată muzica nu a slujit realmente ca fundație pentru un text. Așadar, o să o spun de la bun început: mă bucură felul în care ați citit. Totul s-a întâmplat în 2012, într-o perioadă de singurătate deplină. Locuiam în Sibiu și se pregătea o mutare, soțul meu se mutase deja în alt oraș, știam că va trebui să plec și eu  de acolo și nu prea-mi doream asta. Era așa o jale în toate, un capăt de lume. Chiar un capăt de viață, așa îl percepeam și așa îl văd și acum. Pentru mine, fiecare mutare importantă a fost o despărțire complicată. Am fost foarte atașată de orașul acela, unde am locuit treisprezece ani, unde am început să scriu literatură, unde m-am desprins de jurnalism ca să mă ocup de scrisul meu, unde am tradus, unde făceam plimbări nesfârșite în Parcul Sub Arini, cu ochii la buturugi și melci și fire de iarbă… Ce-aveam să fiu eu fără Sibiu? În perioada aceea, tocmai încheiasem de tradus Beckett, toată proza scurtă și cele trei romane scrise în engleză, adică tot ceea ce nu fusese tradus încă la noi, și adevărul e că eram obosită – dar era o oboseală plină, încărcată de cuvinte, de sens, citisem mult, citești mult când traduci așa ceva, ajungi în zone unde altfel n-ai fi ajuns niciodată. Și, deodată, la capătul traducerii, se făcuse liniște. Era vremea să scriu. Scrisesem, înainte, trei volume de proză scurtă și știam că vreau să fac altceva, ar fi fost plictisitor și complet lipsit de provocări să scriu tot povestiri. Și atunci a venit, ca de nicăieri, în plimbările mele solitare, vocea ariciului. Așa a început cartea. (mă voi referi de acum înainte la Simfonia animalieră și Hibernalia ca la o singură carte: Simfonia animalieră, de vreme ce ele au fost, în sfârșit, publicate împreună) Deci totul a început cu acel monolog, într-un limbaj bizar, puternic interiorizat, care nu semăna cu nimic. Inițial m-am gândit să scriu o colecție de voci. Cincizeci, poate. Dar la scurt timp, exact datorită muzicii, mi-am dat seama că voi face o simfonie. O structură clasică a simfoniei, în patru părți, cu indicațiile de interpretare/lectură cuvenite. Peste câțiva ani, tot într-o plimbare, de astă dată prin Herăstrău, mi-au venit deodată, căzute din cer, două versuri: „A gopher, once upon a time, / Sat all alone through winterime”. Iar acestea au fost punctul de plecare pentru partea a doua a poveștii, Hibernalia (sau Simfonia a II-a, cum îmi plăcea să îi spun pe atunci). Ceea ce a ieșit în cele din urmă este, cred, cea mai vie și mai adevărată dintre cărțile mele, dacă pot folosi cuvântul acesta, „adevărată”. Poate părea ciudat, nu-i așa?, fiindcă dumneavoastră vorbiți despre lumi aflate la limita dintre real și fantastic. Și sunt perfect de acord cu ce spuneți. Dinspre mine, însă, perspectiva e diferită: sunt cărți ale interiorului. Iar interiorul este o realitate. Asta e realitatea cu care conviețuiesc.


Şi mirosea a toamnă, ba mirosea deja a iarnă care vine, care se insinua deja în toate, şi mi‑era teamă cu Dede, cu Dedesubtilă, cu Dedesuptilă sub rochie, şi mi‑era jalnic de bine, şi încet‑încet tot mai puţin teamă şi tot mai mult bine. La un moment dat, mi‑am dat seama că, şi dacă n‑o mai strângeam, ea tot rămânea lipită de mine. Când m‑am întins după o păstaie de catalpă, am simţit că Dede se ţine atât de bine, încât am luat şi a doua mână de pe ea, da, se ţinea strâns, şi‑atunci am continuat să merg aşa, un pic mai liniştită, cu un pas tot mai pregnant, şi am cules şi măr, şi dalie, şi frunză, daruri pentru prietenii mei, tot mângâindu‑mi povara rotofeie peste ţesătura de lână, şi‑apoi s‑a pornit şi cantilena în gând şi ziceam „toamnă, toamnă, acuşi va fi iarnă, degeaba merg pe‑aceleaşi drumuri, ce‑o fi făcând Ciobi, dar Doinel ce‑o mai fi făcând“, şi mi‑era bine, şi un pic de tristeţe, cât o boabă, de gust, fiindcă se apropia vremea hibernatului iarăşi, vremea înfricoşătoare când rămâneam iar fără umbre. VERONICA D. NICULESCU – Simfonia Animalieră


The Blue Shelf: Am să revin la noţiunea de timp şi la felul în care acesta se conturează în Simfonia animalieră, în special; timpul cărţilor dumneavoastră este un timp care nu curge firesc; există, sigur, o cronologie a faptelor, a trăirilor, a momentelor petrecute la teatru în compania celor trei prieteni, dar există şi un timp a-cronologic, al amintirilor, al întoarcerilor în trecut, al revenirilor în prezent, un du-te-vino temporal, flash-back-uri din copilărie, secunde prezente şi ele întrebătoare şi neclare,  pentru că, în fapt „Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e ?”. Cât din acest joc temporal este o convenţie literară pe care v-aţi propus-o din start sau poate că tot acest timp neliniar s-a născut firesc pe parcursul scrierii?

VERONICA D. NICULESCU: Dar nu este viața noastră așa? Nu curge ea în atâtea planuri paralele? Nu curge exteriorul în ritmul lui, iar interiorul într-ale sale, multiple, frângând cursul aparent liniar al exteriorului, de fapt tot un hățiș de zig-zag-uri, cu du-te-vino, cu stai, cu hai înapoi și cu fugi înainte? Nu face parte imaginația noastră din viață – amintirea, meditația, visul, visarea, nu sunt ele tot viață? „Să fie viața doar un vis,/ Un licăr vag de aur stins,/ De-al Timpului șuvoi ne-nvins?” L-am chemat pe Lewis Carroll în ajutor, cu prima strofă cu „Is Life But A Dream?”, fiindcă am impresia că o să mai apelez la el. Aș zice însă că în Simfonia animalieră lucrurile decurg foarte cuminți în privința asta, într-o ordine clară. Și, mai mult, de când Simfonia animalieră și Hibernalia stau una lângă alta, modelul pe care l-am creat în cele două jumătăți ale unicei povești a devenit mai vizibil. Cititorul atent va remarca acum simetria, creșterea și descreșterea din jurul axei, centrului unde se îmbină jumătățile. Există un rând de dus și unul de întors, în apariția celor trei animale, ariciul, hârciogul și cârtița care însoțesc o femeie, cu felul lor aparte de a vorbi. Există o simetrie perfectă acolo, partea a doua este un soi de oglindă – întunecată – a celei dintâi. Și din acest motiv sunt fericită că cele două părți ale poveștii s-au reunit, în sfârșit. 

The Blue Shelf: Aţi tradus în limba română Samuel Beckett. Şi trebuie să recunosc că au fost momente în timpul lecturii celor două mini-romane, Simfonia animalieră şi Hibernalia când am avut senzaţia că printre rânduri există acea stare beckettiană, câteva teme specifice lui Beckett pe care le-am întâlnit în cartea dumneavoastră: aşteptarea (unui răspuns sau a unui anotimp), trecerea timpului, nesiguranţa, puterea limbajului, întrebările cărora nu-i nimeni să le răspundă, singurătatea. Aţi simţit, în timpul scrierii celor două mini-romane, influenţa/prezenţa autorilor pe care i-aţi tradus de-a lungul timpului?

VERONICA D. NICULESCU: Totul ne influențează sau, mai bine zis, ne alcătuiește, după ce trece prin filtre complexe, intime, personale: muzica pe care o ascultăm, locurile prin care ne plimbăm, filmele pe care le vedem, cărțile pe care le citim, oamenii cu care ne însoțim – nu neapărat traducerile, deși tradusul înseamnă citit intensiv, cu încetinitorul, cu lupa de ceasornicar fixată în orbită. E foarte riscant să vorbim despre influențe. Iată cel mai sincer răspuns: chiar nu știu. Știu că am fost tulburată de textele lui Beckett, ele rămân cu mine, mi s-au potrivit și le recitesc constant. Sunt îndrăgostită de Watt și de „maestrul virgulelor”, de textele în care se încalcă regulile, de repetițiile obsesive, care fac o voce aparte. Există pasaje distincte din Simfonia unde vocea naratoarei cântă clar molipsită de „maestru”. Omagiul este la vedere, aluziile sunt și ele acolo. Mi-am însușit ceea ce mi s-a potrivit – dar nu facem asta mereu, cu tot ceea ce ne înconjoară, cu tot ceea ce învățăm, în fond? Însă îmi amintesc perfect că tot atunci, în vara lui 2012, am tradus un roman scurt al lui Don DeLillo, Punctul Omega, unde am fost cucerită chiar de asta, de picurarea răbdătoare a timpului. De expandarea clipei. Mi s-a părut uluitor cât de multe se puteau face într-un spațiu mic și cât de rezonante erau golurile. Era fascinant. Mi-am dorit să pot și eu să fac asta. Scot cartea albastră din raft, răsfoiesc și îmi sare în ochi un citat promoțional de pe coperta a patra: „Un roman de idei care arată cum limba, filmul și arta schimbă lucrurile pe care noi le percepem despre realitate.” Iată. Dar, dacă vorbim despre influențe, aș profita de asta ca să strecor o idee. Acum câțiva ani, când am lansat romanul O vară cu Isidor, Alina Purcaru a spus ceva ce m-a încântat. Că „influențele” sunt de căutat, până la urmă, în opera aceluiași autor. Ea a zis că strămoșii condorului Isidor, departe de-a fi pe la alți autori (rostiți cu multă ușurință, ca să nu zic neglijență, de cei care țin să vadă legături acolo unde nu există), sunt animalele din Simfonia animalieră. Ariciul Doinel. Hârciogul Ciobi. Cârtița Dede. Sigur, cărțile cu Isidor spun o poveste pentru copii – singura poveste pentru copii pe care am scris-o, în vreme ce Simfonia animalieră poate fi orice, dar nu o carte pentru copii. Revenind la influențe, bineînțeles că așa trebuie să fie. E firesc să fie așa – „influențele” sunt de căutat în noi înșine. Cu cât scrii mai mult, cu atât sapi mai departe. În propria vizuină se trec prin alambic și se distilează temele, stilul. 


O scenă. Acolo mă stăteam. Mă fâstâceam, mă chirceam, deşi nu trebuia să spun nimic nimănui. Dar tot mă spuneam, numai mie, aşa. Dar dacă mi‑era cineva împrejur? Dar dacă mi‑era cineva în apropiere? Dar dacă mi‑era cineva  sus? Scena atunci se micea, ca să‑mi văd, cu mine cu tot, cum vorbeam, şi dacă mi‑era cineva împrejur, în apropiere sau sus. Cub de beznă văzut de sus, pereţi de lemn împrejur. Ah, atunci vedeam că scena mi‑era într‑un cufăr. Cufărul se închidea. Cufărul mi‑era într‑o vitrină. Vitrina mi‑era pe o stradă. Strada, într‑un oraş, într‑o ţară. Mă uitam la cufărul ăsta. Mi‑eram sus, mare, în întuneric, şi mi‑eram jos în cufăr, mic, înalt întuneric. Mă tresăream groaznic, mă trezeam ud pe burtă. Unde sunt, sunt aici. Să mi‑l cos când mă ies. VERONICA D. NICULESCU – Hibernalia


The Blue Shelf: Există foarte mult şi în Simfonia animalieră şi în Hibernalia ceea ce numim sinestezie. Pe de-o parte, organizarea pe capitole, păstrând părţile specifice unei compoziţii muzicale, cum este simfonia, de exemplu, apoi culorile, „Culori, culori ! Şi pe toate trebuia să mi le las afară tocmai când mi-era mai frumos.”, apoi aromele, mirosurile, mirosea a toamnă, sau mirosea a iarnă, sau “acela era mirosul, îl simţeam şi acum, continuam să urc şi o vedeam în urmă fluturând  un şervet la fereastră, mai tânără decât mine acum” sau mirosea a arici, “a miez cald de arici”. Cât de importantă este pentru dumneavoastră, autorul, această sinestezie de care vorbeam? În sensul în care toate micro-lumile pe care le descrieţi nu ar fi probabil la fel de fantastice fără toate aceste simţuri descrise punctual, care dau, paradoxal, autenticitate unei lumi semi-reale.

VERONICA D. NICULESCU: Sunt fericita posesoare a unei sinestezii despre care încă n-am vorbit niciodată. Și mă voi feri să o dezvălui și acum. Pur și simplu, încă nu a venit vremea. Simțurile, toate, toate, le văd implicate în scrierea unui text – și, implicit, în citirea lui. Am lucrat mulți ani în presa scrisă. „Pe vremea aceea” (vorba hârciogului, ha, ha!), când lucram la un cotidian, citeam în ședințe cu voce tare, zilnic, un reportaj și două știri. Și exact aici puneam accentele, în micuța noastră școală de presă din anii ’90: pe detaliile concrete. Să faci cititorul să vadă. Să miroasă. Să simtă. Ce înseamnă „miros pestilențial”? Asta l-a întrebat colegul meu, redactorul-șef, pe un redactor. Iar el a bâiguit ceva. Descrie-l concret! Spune concret: cum mirosea? Și apoi, vine lecția autorilor traduși. Aici, cu siguranță, trebuie să fie ceva din lecția Nabokov. Trebuie ca lumea fictivă să devină o realitate. Altfel totul este zadarnic. 



The Blue Shelf:  „Mă ascultam muzica asta”. Este o formulare pe care o reluaţi, acest „mă” personal, alăturat multor verbe/întâmplări. E, într-un fel, cred, o formă de înţelegere a momentului, de a fi prezent 100% în ceea ce ţi se întâmplă, cu ochii larg deschişi, conştient de prezent, acest „mă” îl ajută şi pe cititor, pentru că îl face să fie foarte aproape de personaj, să îşi însuşească într-un fel orice trăieşte el. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest „mă”? Ce vrea el să ne povestească? Cum aţi dori să îl percepem noi, cititorii?

VERONICA D. NICULESCU: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.” „Timpul nu ți-e niciodată o glumă”. Sunt doar o parte dintre formulările care fac parte din limbajul ariciului. Ariciul Doinel vorbește așa. E un limbaj puternic interiorizat, reflexiv, și nu aș vrea să explic mai mult. La ce bun să demontez jucăria? Doar ca s-o stric? La fel, hârciogul Ciobi are un limbaj al lui, de exemplu în unele cuvinte apar doi „e”, un ecou la „vremea aceea”, sau folosește verbe precum „am adunit”, „am pornat”, mai ales când se agită, e surescitat sau obosit. Mai avem și întrebări fără semn de întrebare. Întrebarea care afirmă. Important e să nu ne reclame la OPC vreun cititor ofensat că sunt în carte greșeli! Îi asigur pe toți, cu această ocazie, că, în privința monologurilor animaliere, „toate greșelile sunt corecte”. : )


Atâta frumuseţe care moare. Pe vremea aceea, noi toţi eram alcătuiaţi din linii subţiri, foarte subţiri şi adânci, subţirimea era semn de nobleţe, şi degetele, şi buzele, şi nasul, şi inima erau din linii subţiri, translucide aproape, ai fi vrut să fii o linie translucidă, să fii tu dâra de parfum lăsată de firul de iarbă atunci când e smuls din pământ şi‑i înălţat de la gleznă spre buze. Şi acela care voia reuşeea. Pe vremea aceea. Şi unde se duc toate astea? Unde s‑au dus?Înţelegi.Dacă te uiţi acum la lucrurile care îşi mor frumuseţea într‑o clipă. Care îşi mor. Care sunt moarte deja, odată ce le‑ai privit ştiind că vor muri. Subţiorile albe ale copiilor. O frumuseţe care îţi frânge inima. Dar înalţă privirea către părinţii lor. Şi te vei prăbuşi de durere. Văzând ceea ce vor deveni. Văzând în ce fel vor muri. Cum mor. Cum îşi mor, vorba lui. Subţiori de copii. Uscate şi moi. Ah. (aplecare după micul măr de pe trotuar) Căldura soarelui, toată concentrată aici, pulsează ca‑ntr‑o inimă. Simte. Toată această minunată micime murind, pentru a face loc ce. Mare. Ceva mare. Ceva rapid afirmat, turuiat, vizibil, palpabil, citibil, asculta‑bil. Mare, oribil de mare şi vizibil. Şi tu, simţindu‑te oricum prea mare, de când te ştii tot prea mare, nătâng şi greoi, de când erai mic, de‑atunci deja prea mare, mereu simţindu‑te ca aşezat într‑un şir de unde ţi se iţeşte capul, să se holbeze cu toţii la tine.  VERONICA D. NICULESCU – Simfonia Animalieră  


The Blue Shelf: Izolarea este un cuvânt despre care am învăţat toţi foarte multe în ultimul an. În cele două mini-romane ale dumneavoastră, izolarea este o temă, unul dintre punctele centrale ale povestirii. Sunt puţine personaje în afara protagoniştilor (dumneavoastră şi prietenii-animăluţe). Când şi când apar personaje fie secvenţial, fie în amintiri, fie într-o mulţime nedefinită a celor din jur (în scenele de la teatru de exemplu, rar distingem alte chipuri în afara protagoniştilor), în Hibernalia, personajele care apar sunt aproape şterse, iar sentimentul singurătăţii, al izolării, este extrem de prezent, şi se lasă purtat de mersul naturii, al anotimpurilor. Sunt izolarea-singurătatea personajelor premisele construcţiei acestor două mini-romane? Mă gândesc că astfel de lumi, la limita dintre real şi fantastic, s-ar construi mult mai greu dacă protagoniştii nu ar trăi rupţi de vacarmul lumii.

VERONICA D. NICULESCU: Cartea începe cu o scenă a unei agresiuni. Eu cred că suntem singuri mereu și există un anumit tip de singurătate care mă interesează în mod deosebit: singurătatea omului în mulțime. Nu știu, însă, dacă singurătatea și izolarea sunt temele cărții. Nu cred. Nu neapărat. Cred mai degrabă că am scris o carte despre – să nu vă mirați – 1. viața mea obișnuită și 2. lumi interioare. Sunt multe personaje în carte, chiar dacă nu în sensul cel mai clasic. În fond, personajul principal al cărții se duce cu câte un animal la teatru, în fiecare din cele patru părți ale Simfoniei. Și acolo ei văd un spectacol. Și văd nu doar un spectacol. Dar văd lumea. Și lumea cum este? De fapt, de aici pornește cartea. Mottoul și motorul poveștii a fost acea poezie de Czesław Miłosz, care începe cu „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aș lua un hârciog, un arici sau un sobol…” Protagonista din carte asta face. Asta vrea să facă: să arate ce-i pentru ea lumea, prin ochii celor trei ființe fragile, animalele. Numai că treptat lucrurile se răstoarnă. Poezia se schimbă. Nu mai e vorba despre exterior, nu într-acolo privim în cele din urmă, ci către interior. Asta-i călătoria. Poate că o să mă repet: am scris despre viața mea în cartea asta bizară, unde totul este imaginație, unde totul este adevărat.

The Blue Shelf: Lumea e o scenă, spunea Shakespeare. Lumea e o porcărie, spune protagonista cărţii dumneavoastră. Apoi continuă: “Teatrul există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască.” Şi mă gândesc acum, trecând prin Simfonia animalieră şi prin Hibernalia, că, în ambele, senzaţia este într-adevăr aceea că te afli în faţa unei scene de teatru. Protagonista (în compania prietenilor săi) susţine un monolog despre singurătate, despre înstrăinare (poate?) de lume, despre imensul edificiu al amintirii, despre linişte, despre tăceri, despre aşteptări, despre lucrurile banale ale vieţii (singura avere, de altfel, aşa cum scrieţi). Cum vă raportaţi dumneavoastră, autoarea, la acest monolog al protagonistei? Cât din dumneavoastră i-aţi transmis? Cât din Veronica D. Niculescu răzbate în gândurile şi stările şi trăirile protagonistei sale?

VERONICA D. NICULESCU: Vă referiți la monologul ariciului. Pasajul cu „lumea e o porcărie” și teatru face parte din monologul lui, nu al femeii care îl duce la teatru. Sunt șase pagini din carte (începutul este marcat cu indicația de interpretare/lectură „Ritenuto”, care văd că funcționează, pentru că mare parte din cititori au zăbovit la monologul ariciului și s-au împrietenit cu Doinel). Altfel, sigur că în oricare dintre personaje se cuibărește autorul. În aceste animale ale mele, de aici, cred că m-am cuibărit mai mult ca oricând, mai mult decât în celelalte cărți cu iz realist, cu personaje oameni, cu personaje femei, unde mereu-mereu am construit lumi și povești. Eu nu scriu autoficțiune, nu îmi amestec autobiografia în ficțiune, îmi place să creez lumi și mă străduiesc să dau cititorului acel tip de literatură pe care îl apreciez și eu, la rândul meu. Asta referitor la celelalte cărți ale mele, povestiri sau romane. Dar în Simfonia animalieră s-a întâmplat ceva, cum spuneam, și cartea asta mi se pare că este, așa fantastică cum e ea, mai intimă și mai aproape de realitate decât oricare alta. O realitate a interiorului nostru? A nevoilor noastre elementare. A esenței noastre, din cele mai intime clipe. Da, până la urmă, scriind, eu personal m-am dus la teatru cu ariciul, cu hârciogul, cu cârtița. Ce dor mi-e de teatrul și de filarmonica din Sibiu, de scaunele cu pluș roșu, de lumina reflectoarelor, de emoția din momentul când se stinge lumina în sală și pe scenă se aude, din beznă, un sunet! M-am hrănit, ani în șir, din spectacolele văzute acolo. 

The Blue Shelf:  “Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu. Dulceaţa dea te simţi tu pe tine. Când fieşti.”  Este unul dintre rândurile mele preferate din Simfonia animalieră. M-am tot gândit, şi cred că orice cititor ajunge în acest punct – citind formularea dumneavoastră – să se gândească ce înseamnă cu adevărat să fieşti. Ce înseamnă să fieşti? Care este gândul din spatele acestei expresii?

VERONICA D. NICULESCU: Vedeți, pasajul este, din nou, din monologul ariciului. Și iarăși e vorba despre limbajul lui. Pe care nu l-aș explica tocmai eu. Dar dacă un cititor zăbovește acolo și se întreabă ceva, cred că în clipa aia el „fiește” un pic. Ca o ființă fragilă dusă seara între oameni, la teatru.

The Blue Shelf: Se întâmplă rar ca personajele unei cărţi, cele care însoţesc protagonistul, să fie nişte animăluţe. Sigur, dumneavoastră aţi pornit în această aventură literară de la versurile unui poet, Czesław Miłosz, iar acesta a fost cârligul literar. Doar că aceste animăluţe au toate atributele unui om, se comportă după tiparul uman, există acolo nevoia de afecţiune, de grijă, de comunicare, de apartenenţă, de înţelegere etc. Simţiţi că tocmai faptul că le-aţi conferit acestor personaje stranii trăsături umane, credeţi că tocmai acest lucru întăreşte şi mai mult ideea că omul este, în general, singur şi are nevoie de visare, de fantastic, de poveşti, de ireal, pentru a-şi îmblânzi fricile sau tristeţile sau neînţelesurile despre viaţă?

VERONICA D. NICULESCU: „Fiindcă și animalele-s oameni”. Să vă spun de ce nu pot și nu vreau să explic nimic legat de aceste animale. În primul rând, aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta. În al doilea rând, legat de animalele mele, o să mă aventurez spunându-vă o povestioară despre Lewis Carroll. Mie îmi place tare mult „The Hunting of the Snark”, acel poem absurd nemuritor. Un echipaj pornește să vâneze un snark. Care, spre groaza tuturor, se dovedește la final a fi tocmai un boojum – cea mai gravă situație posibilă! Lewis Carroll a povestit cum a început totul. Se plimba pe un deal, singur, într-o zi senină de vară, când deodată i-a venit în cap un vers: „For the Snark was a Boojum, you see”. „Nu știam ce înseamnă, atunci; nu știu ce înseamnă, acum”, zicea el. Și apoi, de-a lungul vieții, la nenumăratele scrisori ale străinilor, copii sau adulți, a răspuns constant în același fel: nu știu ce e un Snark, nu știu ce e un Boojum. Și, la fel, răspundea Carroll, nu știu dacă poemul e o satiră politică, dacă are o morală ascunsă, dacă este o alegorie. Cel mai mult, îi plăcea răspunsul unei femei, a cărei scrisoare fusese publicată într-un ziar, care spunea că, în opinia ei, cartea este o alegorie despre căutarea fericirii. Într-o ultimă scrisoare, scrisă cu un an înainte de moarte, Lewis Carroll spune: „Ca răspuns la întrebarea ta: Ce era Snarkul? te rog să le spui prietenilor tăi că Snarkul era un Boojum.” Acel „For the Snark was a Boojum, you see”, care i-a venit în gând inițial, este și ultimul rând al poemului. Și ultimul răspuns, din ultima scrisoare. End of story. Mă vor îngrozi supra-interpretările date Simfoniei animaliere, dar n-am ce să fac. Un snark e un snark.


Hainele, hainele, cu mirosul lor de dulapuri şi levănţică uscată, în care te puteeai cuibări, şi mare, şi mic, şi gândi că trăieşti. (fandare după seminţele unei crăiţe) Pe vremea când nimeni nu te căuta, fiindcă şi‑acela care‑ar fi vrut să te caute nu avea cum să te caute decât tocmai venind să te caute, şi cine‑ar fi făcut efortul să te caute dacă nu voia neapărat să te caute ? Să vină trebuia, iar venitul era ceva important, şi amânat, şi aşteptat, şi dorit, şi prin urmare rarisim. Pe vremea când aşteptările se aşezau în straturi‑straturi, straturi de blat şi straturi de cremă, bucătării, sufragerii, mese îmbelşugate într‑o singură petală, totul mic, adorabil de mic, şi‑un păhărel de vişinată alături, vreţi şi‑o dulceaţă, ce mai faceţi, doamnă, luaţi loc, doamnă, şi dincolo de un zid o fetiţă jucându‑se de‑a doamnele, singură ea cu o minunată păpuşă fără un ochi şi fără chiloţi. Pe vremea aceea. Inspirând, expirând iunie, iulie şi august, şi iar iulie, şi iar august, august, rochiţe albe lipite de nările largi, rochiţe de rândunici, rochiţe şi rândunici, rochiţici. VERONICA D. NICULESCU – Simfonia Animalieră


The Blue Shelf:  Este ultima mea întrebare şi aş vrea să mă întorc la câteva din rânduri din cartea dumneavoastră Spre văi de jad şi sălbăţie: “Îşi aminteşte o vorbă spusă cândva de al ei bibliotecar: Ce vâjâie, caleaşcă dusă?…e Timpul!…Dar n-ai tu habar. Şi-apoi: Mereu o viaţă doară, nu-i niciodată îndeajuns, în timp ce-o carte, orişicare, ţi-aduce-atâtea vieţi în plus.” Aţi tradus mult, aţi scris mult, aţi citit mult, de-a lungul timpului. V-aţi însuşit identităţile personajelor sau v-aţi pierdut printre vieţile lor, aţi rătăcit şi reinterpretat, în română, gândurile altor autori, apoi v-aţi fiit (ca să parafrazez vorbele dumneavoastră) prin propriile cărţi. Cum este sentimentul ăsta al fiit-ului în atâtea poveşti, ale atâtor personaje, printre atâtea milioane de cuvinte? Şi un mulţumesc imens pentru acest interviu! Vă ador pur şi simplu. :)

VERONICA D. NICULESCU: Am trăit în toate poveștile cărora le-am dat viață, pe care le-am imaginat. Sunt extrem de nefericită când nu scriu. Ca să trec cumva iarna acestui an cumplit, an în care tuturor ne e foarte greu, am luat iarăși o carte de tradus, după o pauză în care nu tradusesem. Eu trăiesc de mulți ani pe cont propriu, numai din drepturi de autor, așa că trebuie să fac jonglerii cu tradusul și scrisul. Am trăit în traducerea asta patru luni, zi de zi. Iar când am predat-o, la început de aprilie, mi-am zis uite, ce bine, am trecut iarna grea cu cartea asta străină și lungă, m-am concentrat pe ea și astfel am văzut mai puțin în afară. Și totuși, viața mea unde a fost în aceste patru luni? O treime de an! Și atunci caut iarăși viața, bâjbâi pe la marginile ei, pipăi în plimbări după o nouă poveste. Sunt vie și fericită când scriu. Iar apoi, dacă mai apar și cititori fericiți, n-am cuvinte…

Mulțumesc pentru interviu, pentru întrebările meșteșugite la care m-am străduit să răspund, așa cum m-am priceput, ca om și ca animal, poate un pic și ca snark. Îi îndemn pe cititorii care au ajuns până aici să citească în continuare textele de pe „The Blue Shelf” – un site despre cărți făcut cu multă pricepere și pasiune.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s