Labirint, volumul semnat de scriitorul kurd-turc Burhan Sönmez, este romanul unei amnezii, a memoriei pierdute, și nu doar a protagonistului, ci și a unei societăți. Pe fundalul memoriei pierdute personale, autorul suprapune memoria colectivă și amprenta unui oraș, Istanbul. Este un diptic în care se reflectă două imagini ale degradării: degradarea unui personaj (creierul său este puternic afectat după ce protagonistul, Boratin Bey, un cântăreț de blues, încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor), dar și degradarea unui oraș, metamorfozele lui în timp, un timp și el confuz, incert, vag. De fapt, întrebarea pe care Burhan Sönmez o ridică prin acest roman este legată tocmai de timp și de memorie: în ce măsură este mai bine pentru un individ și pentru o societate să-și accepte trecutul, să-l cunoască, să nu-l ascundă, să nu-l falsifice. Cartea este scrisă într-un registru extrem de sensibil; personal, mi-a fost imposibil să nu observ, printre rânduri, grija și atașamentul autorului pentru protagonistul său. Este un roman pe care autorul i-l dedică marelui Borges, prin temele și poveștile borgesiene pe care le abordează și prin modul în care creează jocul dublului.
Romanul a apărut la editura Pandora M, în Colecția Anansi Contemporan, în traducerea din limba turcă a lui Adal Hanzade. Am avut bucuria să pot realiza un interviu cu scriitorul kurd-turc Burhan Sönmez, despre acest al patrulea roman al său, Labirint. Mai jos, un preview video al discuției, apoi interviul integral tradus în limba română. La finalul articolului, găsiți, în avanpremieră, și un fragment în limba engleză, din recentul roman semnat de Burhan Sönmez, Stone and Shadow, carte în curs de apariție la editura Other Press, UK. Lectură plăcută!
„Domnule Boratin, îmi spuneți, vă rog, ce vedeți? Văd o oglindă. Nu asta, vă întreb despre ceea ce vedeți în oglindă, chipul dumneavoastră. Chipul meu? Da, nu vă analizați chipul? Jumătate din orașul acesta și-ar da tot ce are pentru a avea un chip perfect ca al dumneavoastră. În loc să întreb despre cealaltă jumătate , întreb, dar dumneavoastră sunteți într-adevăr doctor? Râde. Au dreptate ziariștii care vă laudă când spun că muzica pe care o faceți seamănă cu chipul dumneavoastră. Ar trebui să trăiți doar și pentru această frumusețe. Mă întorc din nou spre oglindă. Mă uit fără să clipesc, așa cum o fac în fiecare dimineață când mă trezesc. Nici imaginea din oglindă nu clipește. Aștept să văd care din noi va obosi și va renunța. Cel care va clipi primul, acela sunt eu. Când rămân un timp îndelungat în fața oglinzii, nu-mi dau seama pe care parte sunt. În minte îmi vine povestea miriapodului (…) Știți, doamnă doctor, era un miriapod care atrăgea atenția tuturor prin postura sa. Avea un mers semeț, dansa bine. Într-o zi l-au întrebat: oare în ce ordine faceți pașii aceștia atât de frumoși? Întâi faceți un pas cu al șaptelea picior drept, iar apoi cu al paisprezecelea picior stâng? Apoi vă ridicați al douăzeci și unulea picior drept și călcați pe al treizeci și doilea picior stâng? Miriapodul își dădu seama că până în acel moment nu se gândise deloc la pașii săi. Curios, a început să meargă și a încercat să înțeleagă în ce ordine ridică fiecare picior. Picioarele i s-au împleticit, ba mai mult de atât, ce să mai danseze, a uitat cum se merge chiar și pe drumul drept. În viața mea anterioară și eu trăiam la fel ca toată lumea, atașat de obișnuințe. După ce mi-am pierdut memoria, am fost obligat să mă gândesc la detalii. Obligația de a-mi aminti de o perioadă de care nu-mi pot aminti. Mă împiedic. În timp ce merg pe stradă, mă lovesc de oameni. Calendarul din mintea mea are o altă ordine, încurcată. Crede că vremurile vechi se petrec acum, că locurile îndepărtate sunt în apropierea mea.” (BURHAN SÖNMEZ – Labirint, traducere din limba turcă de Adal Hanzade)
The Blue Shelf: Înainte de a vorbi despre romanul dumneavoastră Labirint, aş vrea să vorbim puţin despre viaţa şi despre parcursul literar de până acum. V-aţi născut şi aţi crescut într-un sat kurd din Turcia, un sat fără electricitate. Când eraţi mic, citeaţi foarte mult, poveşti şi legende kurde. Apoi, aţi plecat la Istanbul, unde aţi studiat dreptul. Aţi lucrat ca avocat apoi, și, din motive politice, aţi plecat în Marea Britanie. Ce s-a întâmplat mai exact şi în ce fel v-a afectat acest lucru?
Burhan Sönmez: Totul a început când eram student. Eram foarte activ la protestele studenţeşti, aşa că am avut probleme cu autorităţile şi cu poliţia. Am fost arestat, am avut o perioadă foarte grea. Apoi, când am devenit avocat, era aceeaşi situaţie. Se întâmpla în anii 90, erau multe probleme legate de drepturile omului, şi, pentru că eram avocat, îi apăram pe cei care erau victimele guvernului şi autorităţilor, care acţionau greşit. Dacă pledai pentru respectarea drepturilor omului, într-o ţară condusă despotic, asta însemna că tu însuţi eşti în pericol. Eu sunt doar unul dintre mulţi asemeni mie, oamenii ca mine sunt mult mai mulţi. Mulţi erau în vizorul autorităţilor şi, la un moment dat, au venit şi m-au ridicat şi pe mine. Era să mor, dar am supravieţuit. Am fost grav rănit şi condamnat pentru multe învinuiri, aşa că, în final, a trebuit să părăsesc Turcia şi am mers în Marea Britanie, unde am cerut azil politic. Am stat acolo 10 ani, am fost tratat pentru problemele mele medicale dobândite în timpul capturării de către poliţia din Turcia, şi, după foarte mulţi ani, m-am întors în Turcia, iar acum trăiesc între Istanbul şi Anglia.
The Blue Shelf: Aţi simţit la un moment dat că toate aceste întâmplări de viaţă vă vor influenţa scrierile? Cu siguranţă, în acele momente, aţi avut anumite gânduri, idei, despre ce aţi vrea şi aţi putea pune în cuvinte în viitor…
Burhan Sönmez: Da, a fost un moment de răscruce pentru mine. Pentru că aveam o casă şi, brusc, nu mai aveam una. Trebuie să renunţi la tot. Trebuie să-ţi părăseşti părinţii, fraţii, surorile, profesia. În Turcia, eram avocat. Asta însemna că, în Marea Britanie, eram nimeni. Pentru că licenţa mea de avocat din Turcia nu era recunoscută în UK. Şi te trezeşti că ai ajuns acolo şi nu vorbeşti engleza. Aşa că eşti nimeni, din toate punctele de vedere. La acea vreme, visul meu era să fiu poet, scriam poezii, publicasem câteva dintre ele. Dar apoi, când am venit în UK, cu toate problemele pe care le aveam, am început să scriu proză. Să încep să scriu romane era, pentru mine, un nou drum în viaţă. Dacă nu făceam asta, nu cred că m-aş fi regăsit. Este ceea ce simt şi cred acum.
The Blue Shelf: Aţi fi putut scrie în limba maternă, în kurdă. Dar probabil ar fi fost greu sau imposibil să publicaţi astfel. Totuşi, simţiţi câteodată că apartenenţa kurdă v-a modelat într-un anumit fel modul în care scrieţi?
Burhan Sönmez: E adevărat, eu scriu în limba turcă, dar am prieteni care scriu în germană sau în arabă. Sau în alte limbi. Dar noi, toţi, purtăm mereu cu noi sentimentele specifice culturii noastre, ale trecutului nostru, legendele noastre, cântecele, poveştile. Şi le transpunem în scrierile noastre. Mi-ar fi fost imposibil să scriu în kurdă, pentru că, atunci când am mers la şcoală, limba kurdă era interzisă la şcoală, bine, încă este interzisă. Deci e imposibil să-ţi trimiţi copiii la şcoală şi să studieze în kurdă. Ţi se predă doar în turcă. Aşa că înveţi turca, ţi-o perfecţionezi şi devine limba ta de comunicare. Turca este o limbă minunată, este o limbă frumoasă, dar autorităţile o folosesc ca mijloc de opresiune, ca unealtă de renunţare la propria ta cultură. Asta este partea urâtă a politicii. Dar, datorită tinerilor scriitori din Turcia, a celor de etnie kurdă, încep să apară scrieri în kurdă. Şi este ceva ce trebuie promovat şi chiar şi eu voi scrie ceva în kurdă în curând.
The Blue Shelf: Este foarte mult Borges în acest roman, în Labirint, și chiar la începutul romanului, există un citat care îi aparţine lui Borges: “N-ai nevoie decât de două oglinzi puse faţă în faţă ca să construieşti un labirint”. Dar eu, cititorul, m-am gândit că, de fapt, e nevoie doar de o oglindă, de o amnezie şi de un personaj care să se uite la acea oglindă. Şi de acolo se nasc foarte multe întrebări. Cum a influenţat Borges acest roman? Cum l-au influenţat oglinzile şi labirintul?
Burhan Sönmez: E o întrebare bună. Sunt foarte mulţi giganţi ai literaturii din care ne inspirăm. Şi ne plac mult şi vrem să fim asemeni lor atunci când scriem. Atunci când m-am apucat de scris, aveam în minte o lucrare pe care să i-o dedic lui Borges. Labirint este al patrulea roman al meu şi mi-am spus că a venit timpul să i-l dedic pe acesta. Mi-am spus că a venit în sfârşit momentul să scriu un roman care să poarte în el ideile literare ale lui Borges. Sigur că nu puteam copia opera lui, dar povestea din Labirint am scris-o cu sentimentul că am înţeles opera lui Borges. A ieşit ceea ce vedeţi şi sunt chiar şi eu mulţumit de felul în care a ieşit.
The Blue Shelf: Pentru cei care citesc acest interviu, aş vrea să spun pe scurt acţiunea cărţii. Este vorba despre un om, rămas fără memorie, care se trezeşte într-un spital din Istanbul. I se spune că îl cheamă Boratin Bey şi că este cântăreţ de blues. El nu îşi aminteşte absolut nimic. Apoi află că a vrut să se sinucidă, sărind de pe podul Bosfor. Dar habar nu are de ce a vrut să se sinucidă. Şi mi se pare exact ca într-o oglindă a lui Borges, dar spartă în bucăţi care reflectă imagini îndoielnice, care îl induc în eroare pe Boratin. Ce aţi vrut, de fapt, să ascundeţi în interiorul acestei amnezii? Ce se află dincolo de ea?
Burhan Sönmez: Identitatea noastră este modelată de propriile amintiri. Sunt ceea ce am trăit până în clipa prezentă. Nu pot susţine că sunt altcineva. Nu cineva rupt de tot trecutul meu, de memoria mea. Însă, nici măcar memoria nu este imparţială sau complet nevinovată. Multe dintre amintirile mele nu sunt deloc plăcute. Încercăm să ne eliberăm de multe amintiri, unele dintre ele foarte îndepărtate. Dar unele amintiri rămân orice ar fi. Unele sunt amintiri plăcute, altele, urâte, pe care nu vrem să ni le amintim. Dar, pe de altă parte, mai există o dimensiune a memoriei. Este acea memorie născută din memoria societăţii din jurul nostru, din cultură, din politică, din ideologii. Pentru că alţii vor ca tu să îţi aminteşti că eşti altceva/altcineva. De exemplu, în sistemul educaţional. Mergi la şcoală şi ţi se vorbeşte despre istoria naţională, cu ghilimele de rigoare. Ţi se spune că trecutul ţării tale este glorios. Îţi spui că da, e în regulă. Doar că te întrebi: Ce îmi puteţi spune despre lucrurile rele pe care le-a făcut ţara în trecut? O să ne predaţi şi despre ele? Nu? Ei bine, astfel de lucruri sunt menite a-ţi modela memoria şi, drept urmare, identitatea. Şi dacă ne-am pierde complet memoria? Care ar fi şansa să se întâmple asta? În ceea ce mă priveşte, aş încerca să îmi regăsesc propriul trecut, aş încerca să îmi amintesc tot. Aş căuta neîncetat să fac asta. Dar, în romanul de faţă, în Labirint, protagonistul nu e sigur dacă este sau nu bine să îşi amintească trecutul. Poate că trecutul său este unul crunt, la fel și motivul pentru care a încercat să se sinucidă. Apoi şi-a pierdut memoria. Aşa că, de ce te-ai întoarce într-un trecut care te-a adus în punctul de a te sinucide? Atunci e în regulă să laşi trecutul să fie trecut. E în regulă să o iei de la capăt. Pentru că, poate, memoria mea nu este în totalitate doar a mea. Poate fi şi memoria prietenilor, a rudelor, a societăţii, a sistemului educaţional, a guvernului, toate astea sunt în creierul tău, în memoria ta. Şi, uneori, ar trebui să scăpăm de ele şi să o luăm de la zero. Este aşa ceva posibil? Asta am vrut să aflu în romanul meu.
The Blue Shelf: Cititorul călătoreşte prin mintea lui Boratin şi, la un moment dat, aveam senzaţia că de fapt călătoresc şi prin mintea scriitorului. M-am gândit că dumneavoastră sunteţi oarecum Boratin, încercând să vă păstraţi identitatea în UK, dar, în acelaşi timp, încercând să uitaţi lucrurile urâte care vi s-au întâmplat în ţara de origine. Există sau nu în Boratin şi puţin din destinul dumneavoastră?
Burhan Sönmez: N-aş şti să răspund exact. Nu sunt foarte sigur de răspuns. Până la urmă, toţi scriitorii le atribuie personajelor din romanele lor ceva din ei înşişi. Ăsta este adevărul. Dar, pe de altă parte, încercăm să ne şi detaşăm de personaje, să nu ne semene, să nu ajungi să fii acel personaj, el sau ea. Dar, în unele locuri, mă regăsesc în personajul meu. Da, sunt părţi din Boratin în care mă regăsesc, dar nu în întregime, asta nu pot spune.
The Blue Shelf: În acest roman, totul pare fărâmiţat şi distrus. Creierul lui Boratin este fărâmiţat şi distrus, lumea din jurul lui este aşa, timpul însuşi este tot aşa. Nu există nici mâine, nici ieri, nu există nimic temporal. Religia însăşi este fărâmiţată şi distrusă. Şi există un obiect anume care apare frecvent, un simbol repetitiv, un bibelou reprezentându-i pe Fecioara Maria şi pe Isus. Iar Boratin nici măcar nu îşi aminteşte dacă Isus s-a născut acum 200 de ani sau acum 2000 de ani. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest concept deformat al religiei?
Burhan Sönmez: Nu este vorba strict despre conceptul religiei în sine. Ci este mai degrabă încă un factor care ne poate afecta felul în care ne percepem propria memorie. Când vorbim despre memorie, timpul devine aproape inexistent. De exemplu, mi s-a întâmplat ceva ieri, ceva personal, dar acum, când mă gândesc la întâmplare, nu mi se mai pare la fel de importantă. Deşi, dacă s-ar fi întâmplat acum 20 de ani, ar fi exact opusul. Însă, sunt lucruri care s-au întâmplat acum 100 de ani şi pe care le asimilăm în memoria noastră personală, lucruri care cântăresc mult în viaţa noastră de zi cu zi. Simbolurile religioase au un astfel de efect asupra noastră. Imaginea lui Isus şi a Fecioarei Maria sunt un bun exemplu. Şi am folosit intenţionat tocmai acest simbol într-o ţară musulmană, tocmai pentru a sugera memoria pierdută din istorie când, aşa cum ştiţi, Istanbul nu era oraşul care este astăzi. Era diferit. De aceea, când vedem un loc sau o persoană, trebuie să ştim că nu tot ce vedem reflectat în acea oglindă este adevărul. Există multe altele ascunse. Nu putem spune că ziua de azi este singurul adevăr şi gata. Nu. Totul se trage din o cu totul altă poveste. Unele poveşti se pierd, dar altele nu pot fi distruse. Pot fi transformate, pot fi modificate, asimiliate în altă cultură, dar niciodată distruse complet. Şi această memorie, a acelor lucruri vechi, încă există în zilele noastre.
The Blue Shelf: Labirint este povestea amneziei unei persoane, este povestea memoriei colective despre care vorbeaţi, dar romanul acesta este şi povestea unui oraş. Pentru că destinul lui Boratin este strâns legat de destinul unui oraş. Şi întrebarea mea este următoarea: Dacă un om îşi poate pierde memoria în 3 secunde, în timp ce se aruncă de pe un pod, pentru a se sinucide, cât de repede îşi poate pierde identitatea un oraş?
Burhan Sönmez: Este o observaţie bună. Vă mulţumesc! Dispariţia unui oraş depinde de locuitorii lui. Eu am ajuns la Istanbul în urmă cu 35-40 de ani, aveam 17 ani, venisem să studiez la Universitate. Istanbul era atunci un cu totul alt oraş decât cel de astăzi. Populaţia era atunci de 5 milioane. Şi vorbesc de schimbări din timpul vieţii mele, nu de cele de acum sute de ani. Astăzi, populaţia Istanbulului este de 17 milioane. Aşa că întrebarea este: Poate un oraş să se extindă într-un mod frumos? Nu! Extinderea unui oraş este în mare parte asemănătoare unui animal mort căruia îi îmbălsămezi pielea. I-o întinzi, dar nu i-o faci mai frumoasă. Despre acest aspect al Istanbulului vorbesc. De aceea am şi scris un alt roman despre Istanbul (Istanbul Istanbul – n.red.), care era centrat pe acest oraş şi pe cum îi putem păstra frumuseţea, cum îi putem descoperi părţile frumoase, cum să creăm un echilibru cu partea mai urâtă a oraşului, social vorbind, dar şi din punct de vedere financiar. Aşa că, în Labirint, cea care este distrusă este tocmai memoria oraşului. Când am ajuns eu prima dată la Istanbul, nu exista niciun zgârie-nori. În prezent, sunt peste 100. Atunci? Care este imaginea reală a Istanbulului? Pentru că este complet schimbată. Este un oraş vechi de 10.000 de ani. Şi încercăm să-l omorâm. Încercăm să-l omorâm şi, din nefericire, cei care fac asta o fac cu succes. Noi, ceilalţi, suntem doar simpli cetăţeni, dar încercăm să-i păstrăm memoria cum putem. Scrisul este şi el o încercare de a-l salva.
The Blue Shelf: Este unul dintre pasajele mele preferate din carte, o scenă în care Boratin se află la spital şi se întreabă dacă a fost norocos că nu a murit, dar ghinionist pentru că şi-a pierdut memoria. Şi un pacient, un bătrân din salon, îi spune că poate a fost ghinionist că a supravieţuit, dar norocos că şi-a pierdut memoria. Şi se naşte aici un fel de întrebare shakespeariană: Să-ţi aminteşti sau să nu-ţi aminteşti? Asta este întrebarea. Ce e mai bine? Să-ţi aminteşti sau să uiţi?
Burhan Sönmez: Pentru fiecare dintre romanele mele, aş putea oferi un alt răspuns. Pentru că depinde de fiecare protagonist. În Labirint, la un moment dat, îţi dai seama că, pentru Boratin, este preferabil să nu-şi amintească trecutul. Dar, dacă mă întrebaţi pe mine, numele meu este Burhan, trăiesc în Istanbul şi în UK, vă răspund că amintirea trecutului este importantă pentru mine. Prefer să-mi amintesc. Dar, pentru Boratin, nu, nu e bine să-şi amintească. Dar nici această interpretare nu este bătută în cuie, pentru că finalul lasă multe opţiuni. Încercăm să înţelegem care sunt aceste opţiuni, legate de a uita sau de a-şi aminti. Care cântărește mai greu? Care este cea potrivită? Poate fi şi într-un fel, şi în altul. Încercăm să înţelegem partea bună şi cea rea a posibilelor finaluri ale romanului.
The Blue Shelf: N-am întâlnit niciodată o persoană complet amnezică, dar, citind romanul dumneavoastră, am sentimentul că am înţeles foarte bine despre ce este vorba. În plus, folosiţi foarte mult sinestezia, confuzia sunetelor şi a luminii, a culorilor cu formele etc. Toate alcătuiesc foarte bine tabloul amneziei. V-aţi documentat în acest domeniu? Astfel încât cititorul să înţeleagă uşor ce se petrece în mintea lui Boratin?
Burhan Sönmez: Este un subiect delicat. Despre care trebuie să te documentezi mult, să citeşti mult. Am citit multe cărţi, m-am întâlnit cu mulţi experţi, cu psihoterapeuţi. Dar despre pierderea memoriei sunt foarte multe scrieri. Şi mai ales multe filme, unde există acele scene în care protagonistul îşi pierde memoria şi încearcă să refacă firul acesteia, mi se pare o intrigă foarte interesantă. Există o poveste a lui Borges care mi-a plăcut foarte mult. Este despre un om care nu uită absolut nimic. Îşi aminteşte tot. (Funes, omul care nu uită nimic – n.red.) E un lucru bun, pare interesant, doar că, în poveste, personajul îşi aminteşte că, în urmă cu 17 ani, 3 luni şi 4 zile, norii aveau o anumită formă pe cer. Acest om nu uită chiar nimic, este asemeni unui computer care reţine milioane şi milioane de informaţii. Dar cum poate creierul uman să reziste la un aşa aflux de informaţie, fără o selecţie, fără să ignore nimic, fără să şteargă nimic? Şi atunci m-am întrebat: Bun, şi cum este invers? Cum este când pierdem memoria? Dacă nu o pierdem pe toată, cum este cazul personajului meu Boratin care îşi aminteşte lucruri despre societate, cum este când singurul lucru pe care îl pierzi este amintirea propriei vieţi? De aceea am creat acest dublu al pierderii memoriei, pentru a privi diferitele modalităţi în care este percepută identitatea, pe de o parte, şi societatea, pe de alta.
The Blue Shelf: Boratin este un om atât de singur, aşa pare. Şi mă întrebam…dragostea unde este în această carte? Îl salvează, măcar la final?
Burhan Sönmez: Poate că îl salvează. Sau poate că nu. Ţine de interpretarea cititorului. Memoria lui Boratin deschide căi de interpretare incerte. Când bea cafea, se gândeşte dacă, în trecut, punea zahăr. Asta ar însemna că, acum, este eliberat de orice fel de constrângeri ale trecutului. Este un om eliberat de trecut. Aşa este şi cu dragostea. Poate primi dragoste sau o poate respinge, este liber. Şi asta se simte în paginile romanului.
The Blue Shelf: Ştiu că tocmai a apărut un nou roman semnat de dumneavoastră. Este un roman despre Turcia, despre istoria şi memoria colectivă despre care vorbeam mai devreme…
Burhan Sönmez: Ultimul meu roman a fost publicat în Turcia în urmă cu două luni, apoi a apărut şi în engleză, se numeşte Stone and Shadow (Piatră şi Umbră). Este cel mai lung roman al meu. Acţiunea se întinde pe parcursul a 100 de ani din istorie şi urmăreşte viaţa unui sculptor de pietre funerare. Îl urmărim de-a lungul vieţii, din copilărie până la bătrâneţe şi, prin viaţa sa, urmărim de fapt istoria Turciei, a Orientului Mijlociu şi a unei părţi din Europa. Am vrut să surprind într-o singură fotografie istoria unui secol, văzut din continente diferite şi unghiuri diferite.
Fragment în avanpremieră, din volumul Stone and Shadow, semnat de Burhan Sönmez, roman aflat în curs de publicare în limba engleză la editura Other Press.
Stone and Shadow – Burhan Sönmez – A Novel / Translated from the Turkish by Alexander Dawe
Merkez Efendi Cemetery
Istanbul
1984
Avdo considered the gravestone he would make for the man who had seven names and who had been laid in the earth today. He drew on his cigarette and took a sip of tea. Pointing his two pinched fingers as if he were about to speak, he thought, his gravestone should be black, and there should be a hole in the center. Looking from one side you should see the empty space on the other. It should grow and deepen the more you look. The dead man was once a soldier. Wounded on the bank of the Euphrates during the Dersim Military Operation, he was found unconscious, his memory gone. The soldiers told him his name was Haydar and that he had been wounded by a band of Kurdish Zazas and that he had to rejoin his troop. When the Zazas in the villages were rounded up and driven barefoot into exile, Haydar was already armed and he made good use of his whip during the heat of the long journey. Now and then he felt lightheaded, as if falling, but he was convinced of who he was and what he was doing. When they arrived at the military encampment with half the exiles now dead an old blind man among the prisoners recognized his voice. He told him that they came from the same village. How did it come to this, he asked, and he told Haydar of his past. His real name wasn’t Haydar, his name was Ali. During the roundup he must have been shot on the river bank while he fled from the soldiers. When they found him later they realized he had lost his memory and told him he was a soldier, they gave him a new past, and a new future. When Haydar the soldier learned of his past he fled south to the Mesopotamian Plain. There he came to believe he had no true identity: you are neither Haydar nor Ali, said the plain, you remember the childhood of neither, and with no memory of your childhood, you can never know who you are. Who was he to believe, the old blind man or the soldiers? He wandered all his life, forever walking the earth and following the stars. He took refuge in God, reading every book he found with a burning desperation. He wandered forty years, from Jerusaleum to Cairo to Crete to Athens to Rome and Istanbul, finding a new name in every city and a new religion. Today he was brought to the cemetery in a coffin covered in faded muslin, his seven names written on a piece of paper: Ali, Haydar, İsa, Musa, Muhammet, Yunus, Adem. He had spent his last week in bed, leaving a letter and a bag for a neighbor who had come to visit him in his room that was full of books and wine; the letter and the bag were to be delivered to gravestone mason Avdo when he died.
After everyone was gone and the cemetery was silent and that part of Istanbul was steeped in fog, Avdo opened the letter:
“Avdo, I am entrusting the work of my gravestone to you. I have gone by many names, I have adopted many religions. In the end, I have no one religion. And with so many names, I have none. I met you when you were just a child and when you sang so beautifully. Your name is on my mind, Avdo, I don’t even remember what mine was then. Maybe you do. Last year I happened to learn that you lived at this cemetery. I heard what happened to you. I couldn’t come, surely you were already busy enough with the dead around you. They told me your gravestones always match the spirit of the dead. Make one for me. Let my gravestone say to the universe: the only evil of God is that he does not exist. Make a gravestone for this. I am including some money with this letter to cover the expenses and for those songs that you would sing when you were little. And I am leaving a few other things in my bag that may be of use to you.” (…) Avdo sighed and put the letter back in its envelope after having read it twice. He looked at the fog over the graves and wondered what voices would come tonight. On these foggy nights he sometimes heard the voices of his childhood, sometimes the wailing of the dead. Reading the letter he had felt as if his barefooted childhood was watching him through the fog. There stood his childhood several feet away like a patient cypress. Softly stirring, stepping and with every step the crackling of dry branches. With every rustle his childhood was brought to life in sound. Laughing, singing, shouting voices unravelling in different strands that paid no heed to the wailing of the dead as they soared brightly over the cemetery. Once again Avdo felt the coming voices and he was happy. Leaning back he listened to the night. As he could remember his childhood, he knew who he was, at least he knew his name. He wasn’t like the man with seven names. He stored everything he had endured over all the years in the guarded trunks of his mind. He remembered even the oldest melodies, all the words in his mind. He thought of one he used to sing in the markets and the squares, a song that put food in his stomach, he murmured the melody. Then softly he began to sing so as not to wake the dog sleeping at his feet. Oh beloved, don’t squander my day / One day lasts as long as a lifetime / Oh beloved, don’t throw my gleating life in the cave / One day lasts as long as a lifetime. When he would sing at the base of cold walls the women would come out of their houses and caress the head of this child with the passionate voice. They would give him bread, warm milk, sometimes a bed in their home. He was glad, and like every other orphan child he took shelter in their compassion in their hands, the comfort in their breath. In their homes he would have the most beautiful sleep. Dreaming the woman was his mother and when he closed his eyes he hoped to wake up in the morning to find his dream had come true. Those nights lasted as long as a lifetime. In the morning he would open his eyes and look lovingly on the mother of the home and tell her of the dream he had had. In his dream an old man was chiseling a stone in a graveyard, keeping him safe from the cold, letting him play with his dog, and the old man too missed his mother whom he had never seen. Whose dream was it? Was old Avdo his childhood dream? Or was his childhood old Avdo’s dream? This was like the confused mind of the dead man who bore seven names and the anonymous life he lived. Such is life, said Avdo, how strange, he took a sip of his tea, he puffed on his cigarette. Smoke swirled into the air and the ash fell onto the table. The ash looked beautiful. Light and grey in the hazy light. He leaned over and blew and watched it rise into the air and scatter over the cemetery. Then he noticed that the voices of the children were gone and everything was silent. The sound of cars rumbling on the asphalt beside the cemetery and that covered the night like plated armor had stopped as well. Either the thickening fog had slowed them down or the whole city was already holed up at home.
The Blue Shelf 