Cartea lui Behrouz BOOCHANI, Niciun prieten, doar munții (Editura Pandora M, Colecția Anansi Ego), este una dintre acele cărți pe care nu le uiți prea ușor. Nu se înscrie în tiparul cărților pe care obișnuim să le citim. Și chiar insist să vă spun că este o carte specială (și nu doar pentru modul în care aceasta a fost redactată și trimisă pe ascuns, mai întâi prin mesaje pe Facebook messenger, apoi prin SMS-uri și mesaje de WhatsApp). Oricâte tragedii s-ar întâmpla în paginile unui roman de ficțiune, le vom privi mereu drept ficțiune și punct. Sigur că ne putem atașa de un subiect sau de un altul, de drama unui personaj fictiv sau de a altuia. Dar, așa cred, sentimentul este cu totul altul atunci când nefericirea, injustiția și cumplitul destin al unui personaj sunt cât se poate de reale.
„Dacă vasul ar fi să fie rupt în două de un val rătăcit, am dispărea, o moarte absurdă ca multe altele. E greşit să credem că morţile noastre diferă de morţile altor milioane de oameni, de morţile celor care au murit până acum, de morţile care urmează. Nu. Toate morţile sunt absurde şi futile. Nu e nicio diferenţă între a muri apărându-ţi ţara, a muri pentru o cauză nobilă şi a muri pentru o îngheţată pe băţ.” (Niciun prieten, doar munții – BEHROUZ BOOCHANI)
Sentimentul pe care l-am avut citind Niciun prieten, doar munții l-am mai avut atunci când am citit Apeirogon, al lui Colum McCann. De fapt, citind, asiști la istoria unor oameni contemporani cu tine, o istorie pe cât de nedreaptă, pe atât de dureroasă și, în cele din urmă, ai dovada că umanitatea nu este ceea ce ne imaginăm noi, ci, de foarte foarte multe ori, doar un cuvânt în dicționar.
Dezrădăcinare, neputinţă, frustrare, suferinţă, foamete, frică, nimicnicie. Sunt cuvinte de care te lovești în cartea lui Boochani. Nimicnicia, așa cum am perceput-o eu, cititorul, este statutul la care sunt reduse personajele (reale) din carte, statut la care au ajuns din cauza pierderii forțate a identității lor, din cauza opresiunilor, din cauza pedepselor pe care sunt nevoite să le îndure doar pentru simplul fapt de a fi gândit și a fi îndrăznit să se opună unui regim. Mă tot gândesc la ce înseamnă să fii nevoit să NU exişti în ţara ta, ba mai mult, în viaţa ta. Să te faci nevăzut pentru că, altfel, vei fi încarcerat. Ştii de ce. Pentru că îndrăzneşti să crezi că un sistem construit pe teocraţia unor ayatolahi este greşit. Poate că nu înţelegi mizele politice uriaşe care se joacă în țara pe care ești nevoit să o părăsești (şi, în fond, de ce ar trebui să înțelegi aceste mize? tu ai dreptul la demnitatea ta de om și nu ești obligat să înțelegi ițele încâlcite și grotești ale țesăturilor politice), dar ştii şi simţi că ai dreptul la mai mult. Viaţa unui individ într-o societate, trecută prin malaxorul realităţilor politice, nu trebuie şi nu are voie să fie sfărâmată de nicio politică dictată de sus, atâta vreme cât acea politică nu respectă sistemul de valori al demnităţii umane. Doar că asta se întâmplă în atâtea și atâtea locuri din lume, în chiar secunda asta. Eu, cel care citește mesajele din închisoarea Manus ale lui Boochani, sunt un om dintr-o ţară care înţelege greu atrocităţile comise în numele religiei şi economiilor politice din alte zone ale planetei. Dar, până la urmă, povestea lui Behrouz Boochani ar putea fi povestea oricui. Însă, oricât ai înțelege, este aproape imposibil să te pui în locul unui astfel de om, cu o astfel de cultură, cu o astfel de pregătire academică, cu o astfel de sensibilitate, îndreptate toate spre umanitate, încercând să supravieţuiască în afara unei închisori iraniene, unde era destinat să ajungă, pentru simplu fapt că gândea și scria. Şi atunci a ales să fugă către libertate. Dar, într-un final, a sfârşit în închisorile celor care se mândresc, uneori nefondat, cu apartenența la civilizația de secol XXI. Care, așa cum o demonstrază cartea de față, are uriașe lacune.
„Voinţa oarbă a unui val loveşte cabinele de dormit. Voinţa oarbă a oamenilor speriaţi se agaţă în aceste ultime momente de o iluzie sau de o forţă metafizică de un fel sau altul; nu au curajul să privească moartea în ochi. Ca o căprioară care zbiară, îşi caută şi ei salvarea în adâncul acestor armonii stranii. Nerodul-fără-dinţi-în-gură, un biet creştin ce fuge de persecuţie, îşi face semnul crucii la fiecare val ce izbeşte vasul. Un cor de cruci şi imnuri, versete în arabă, persană, kurdă şi în alte limbi – o cameră de rezonanţă a incantaţiilor ce-ţi zburlesc părul.” (Niciun prieten, doar munții – BEHROUZ BOOCHANI)
Volumul semnat de poetul și jurnalistul de origine kurdo-iraniană Behrouz Boochani a fost scris în limba persană (cu alte cuvinte, în limba celor care l-au persecutat, mi se pare important de specificat acest lucru; și cred că lui Boochani nu i-a fost ușor să ia această decizie, dar a făcut-o, conștient fiind de simbolistica gestului).
Povestea lui Boochani este povestea a sute și sute de mii de oameni. Aflat în pericol, din cauza implicării sale în acțiuni îndreptate împotriva regimului de la Teheran, Boochani a ales să fugă și să-și găsească libertatea în Australia. Se îmbarcă pe un vas clandestin, care transporta refugiați spre Australia, și sfârșește într-un așa numit campus destinat refugiaților care cer azil, pe insula Manus, din Papua Noua Guinee. Nu era, însă, un campus, ci o închisoare în adevăratul sens al cuvântului. Condițiile în care erau ținuți „deținuții” (cei care cereau azil) erau asemănătoare cu cel mai bolnav scenariu dintr-un roman distopic (dau doar două exemple, felul în care erau nevoiți să stea cu sutele la coadă la mâncare, timp de ore, astfel încât cei care nu erau la începutul rândului abia dacă mai primeau ceva, exista o supremație a prăjiturii, o supremație a câștigului că ai fost primul – asta într-o închisoare, unde nici măcar medicii nu veneau decât rar și, atunci când veneau, și acolo era nevoie să fii cumva ales și pus în față). În orice caz, umilințele erau greu de înțeles pentru orice om normal. Iar Boochani știe să le descrie în detalii incredibile, și nu doar atât, ci reușește să redea literar toată această înjosire și dezumanizare a celor închiși și prin poezie, așa cum veți vedea citind cartea. De fapt, este ceea ce te surprinde la acest volum care, în fond, este scris în închisoare, dar care tocmai de aceea are greutate, pentru că Boochani a mizat pe puterea și credința lui în cuvinte și în forța lor eliberatoare, de dincolo de zidul din Manus. Veți regăsi, printre versuri și pasaje absolut crunte despre detenția nedreaptă a unor oameni, ceva din poveștile istoriei despre lagăre și atrocitățile lor. Este o carte care nu vă lasă indiferenți. Personal, nu văd cum ar putea să o facă.
„După câteva luni, încep să facă schimb de locuri în camere; deținuții trag spre compatrioții lor și spre cei care vorbesc aceeași limbă. În mica noastră închisoare, are loc un fel de migrație internă. Încet, treptat, semnificația experienței comune a traversării apei lasă loc importanței unei limbi comune. (Cu toate acestea, în toți acești ani de prizonierat, oamenii care au traversat apa împreună insistă asupra trăiniciei legăturii lor. Se îndeamnă reciproc să nu uite de frăția ivită din experiența comună: „Adu-ți aminte că noi suntem GDD, MEG sau KNS”. Trauma colectivă a călătoriei le-a rămas în sânge – fiecare odisee a fondat o nouă națiune imaginară). Uneori, formarea acestor găști duce la conflicte urâte, dar de obicei rațiunea are câștig de cauză, tensiunile sunt înăbușite și totul revine la normal – lucrurile nu degenerează niciodată în situații periculoase. Când se întâlnesc, păstrează încă în sânge deziluziile și înverșunarea apărute în timpul călătoriei primejdioase pe mare. Principala râcă e între iranieni și afgani, rădăcinile acestei dușmănii sunt foarte vechi și adânci, fiind încărcate de o lungă istorie. Iranienii afișează un fel de superioritate naționalistă, iar afganii nu suportă să fie luați de sus. Evoluțiile din ultimele luni au demonstrat încet, dar sigur, că principiul care stă la baza Sistemului Kyriarhal, care domnește în închisoare, constă în a-i asmuți pe deținuți unii împotriva altora și a alimenta ura între oameni. În timp, închisoarea își păstrează puterea intactă: puterea de a-i ține pe oameni disciplinați. Gardurile ce ne împrejmuiesc îi domină și îi îmblânzesc până și pe cei mai violenți, iar cei închiși pe Manus sunt deja victimele de serviciu ale violenței. Suntem o adunătură de oameni obișnuiți închiși pentru simplul fapt de a fi solicitat azil. Din acest punct de vedere, marele succes al închisorii este manipularea sentimentelor de ură față de celălalt.” (BEHROUZ BOOCHANI – Niciun prieten, doar munții, traducere din limba engleză de Bertha Savu)
The Blue Shelf 