O să vă spun sincer, de la început, că aceasta este una dintre acele cărți pe care le-aș reciti la nesfârșit. Vorbesc despre cartea lui Andri Snær Magnason, Despre timp și apă. Când am văzut prima dată volumul, habar nu aveam la ce să mă aștept. Dar eram fericită că este scrisă de un islandez. Pentru că sunt și eu, asemeni multora, fană a Islandei, a tot ce înseamnă peisajele acestei țări, natura, oamenii, cultura lor, muzica lor, liniștea și calmul și echilibrul care îi caracterizează. Așa că m-am apucat de citit această carte ca și cum deschideam o cutie magică și fix așa m-am și simțit citind-o. Ca și cum aș fi înțeles 1000 de lucruri despre Planetă, doar că prin intermediul unor povești aflate la limita dintre literatură bună, magic, realitate, știință și autobiografia unui islandez. Vă zic acum și nu mai revin: cartea asta este de luat cu voi oriunde, în vacanță, pe plajă, pe munți, în vârful patului, în mijlocul grădinii sau într-un avion, tot veți fi mulțumiți. Pentru că vă face să aflați atât, dar atât de multe lucruri despre natură, istorie, bogății ale planetei, oameni cu istorii personale incredibile, încât nu o să aveți nicio secundă sentimentul că nu a meritat să citiți o carte despre the final warning cu privire la the global warming.
În limba islandeză, există aproximativ 70 de termeni diferiţi pentru zăpadă. Însă, termenul krókódíll (adică crocodil) înseamnă, în acelaşi timp, aligator, caiman, gavial şi crocodil. Este ca şi cum termenul oaie ar fi folosit şi când vorbim despre oaie, şi despre ţap, şi despre antilopă. Sau am folosi cuvântul cod, pentru a desemna codul, merluciul, somonul şi eglefinul. Când am citit lucrul ăsta în cartea autorului islandez Andri Snaer Magnason, Despre timp şi apă, nu m-am mirat. Ştiam că, în limba arabă, de exemplu, există zeci de cuvinte care desemnează termenul nisip şi foarte puţine care să fie sinonime pentru zăpadă. Ceea ce, gândind logic, şi în cazul limbii islandeze şi al limbii arabe, chiar are sens (potrivit geografiei şi demersului firesc al naturii). Și astfel de mici detalii explicate pe larg sunt peste tot în carte.
Când spun despre acest volum că este extraordinar, chiar nu exagerez (oricum, aici, pe Raftul Albastru, scriu doar despre cărți care mi-au plăcut mult, de aceea și laudele de fiecare dată). În primul rând că nu mă aşteptam absolut deloc să devorez o carte în care se vorbeşte despre topirea gheţarilor, încălzirea globală, creşterea nivelului oceanelor, jungle amazoniene şi păduri tropicale, gigatone de emisii de dioxid de carbon, carbonat de calciu cristalizat (acela din care îşi construiesc coralii cochilia), gaz ilariant (laughing gas) – un gaz cu efect de seră de trei sute de ori mai puternic decât dioxidul de carbon, despre ruşinea de a zbura cu avionul (flygskam), despre Walhalla şi Ragnarök şi cum au ajuns ele din Codex Regius (cel mai important şi mai vechi manuscris nordic) direct prin cărţile lui Tolkien, adică prin Hobbit-ul şi prin Stăpânul Inelelor – știm toți despre ce e vorba, da? -, dar şi cum între mitologia nordică şi munţii Himalaya sunt nu una, ci zeci şi zeci de legături (semn că oamenii, oriunde ar fi pe planeta asta mare, găsesc aceleaşi repere, se orientează repede şi fac conexiuni, nimic nu e lipsit de sens, cu alte cuvinte, dacă stai să scotoceşti prin arhive și ești curios să fii mai deștept un pic).
Andri Snær Magnason este unul dintre cei mai cunoscuți autori islandezi contemporani. Este activist al planetei, scriitor și de cărți pentru copii, dar și fost candidat la alegerile prezidențiale din Islanda, în 2006, fiind pe locul 3 din 9 candidați. Este genul de persoană pe care îți dorești enorm să o cunoști, iar, atunci când asta se întâmplă, ești complet fascinat de discursul său. Pentru că Andri Snær Magnason are câteva calități pe care le întâlnești rar la un autor care dezbate problemele climatice ale Planetei: vorbește pe înțelesul tuturor, împletește știința cu poezia și cu literatura și, peste toate astea, adaugă și poveștile uimitoare de viață ale bunicilor săi, astfel încât rezultatul final nu poate fi decât o carte pe care absolut oricine o poate citi și poate chiar spune, la final, că nu i s-a părut nimic complicat să înțeleagă de ce e periculos permafrostul din Alaska.
Sunt atât de norocoasă, încât am reușit să realizez un interviu cu acest domn minunat islandez, despre și mai minunata carte a dânsului. Las aici un scurt fragment din cadrul discuției, iar, în luna iulie, pe site-ul editurii Litera, litera.ro, cei curioși vor putea urmări întregul interviu cu Andri Snær Magnason. După video, am mai scris câteva idei ale mele despre cartea asta pe care v-o tot recomand (pentru că îmi place atât de mult că nu mă pot abține să nu vă bat la cap).
Deci, revenind la cartea cea superbă. O tot laud pentru că este acel gen de lectură care simți că te-a îmbogățit la nivel de ce vreți voi: emoțional, intelectual, științific etc. Te face să te simți parte din planeta asta pe care o cam maltratăm zilnic, cumpărând pește de la magazin și imaginându-ne că bieții pești vor fi bine și sănătoși în apele oceanelor încă vreo mie de ani, doar pentru că vrem noi să mâncăm pește cu broccoli.
Andri Snær Magnason a realizat două interviuri cu Dalai Lama. De altfel, poveștile din jurul acestor interviuri sunt în carte. Dar, mai mult decât simple impresii despre interviuri, sunt concluziile și interpretările pe care le-a dat autorul islandez acestor discuții. Aflăm, în cele din urmă, despre existența unei simpatice văcuțe sacre, numită Audhumla, în mitologia nordică, o văcuță responsabilă pentru originea lumii. Ulterior, văcuța Audhumla se dovedește a fi o văcuță nu doar nordică, pentru că, iar asta știm toți, este venerată în India. În fine, sunt legături care vă țin curioși, mai ales că toate ideile sunt argumentate prin dovezi concrete, nu prin știri fără noimă.
Aș vrea să mergeți pe mâna mea și, dacă e să faceți cadou cuiva o carte, îi puteți oferi acest volum. E suficient să știți că acea persoană iubește natura și îi pasă dacă, într-o zi, recifii de corali se vor duce 1000 de ani în neființă, iar nimeni n-are să sufle nimic despre asta. Este o carte despre și pentru oamenii care vor să afle tot despre pământul pe care respiră și, literar vorbind, despre poveștile celor care au scris un pic de istorie. E, în orice caz, o carte care îți dă o stare de bine dar, dacă într-o zi recifii de corali sau ghețarii vor deveni o „superbă” uriașă inexistență sau baltă, să nu te miri că nimeni nu s-a luptat pentru cauza asta. Este ceea ce se întâmplă acum. Doar că Andri Snær Magnason știe foarte bine ce cuvinte să folosească, astfel încât aceste istorii mai puțin fericite ale Pământului să fie pe înțelesul tuturor oamenilor de bunăvoie, de pe planeta asta.
Recomand cartea enooorm! :)
„Andy Warhol a fost pacientul bunicului Björn în 1987. Warhol era un individ ciudat. Dezvoltase o fobie de spitale după ce fusese împușcat de femeia aceea cu mulți ani în urmă. A venit la cabinetul meu și mi-a zis: „Dacă reușim să evităm operația, vă fac un om bogat.” Își ascunsese suferința săptămâni întregi, iar acum se afla în stare critică. Când l-am deschis, am descoperit că fierea i se cangrenase, dar altminteri operația a fost un succes. Când ne-am luat la revedere, Warhol era foarte bine dispus. Dar, în noaptea aceea, am primit un telefon prin care eram anunțat că murise. După cum e ușor de imaginat, vestea a venit ca un trăsnet; mass-media descrisese intervenția drept o operație minoră, de rutină. Niciun chirurg nu-și dorește acest gen de faimă. (…) Bunicul Björn l-a avut ca pacient și pe Robert Oppenheimer, acel personaj al secolului XX care a dobândit o aură aproape mitică. Prometeu, eroul din mitologia greacă, a dăruit focul omenirii după ce l-a furat de pe vârful cel mai înalt al muntelui Olimp. Oppenheimer s-a coborât până la cea mai mică particulă a materiei și le-a adus conducătorilor lumii bomba nucleară. Astfel, conducătorii lumii au dobândit puteri supranaturale, anume forța de a arunca în aer întreaga planetă. Unor oameni aflați la putere, dar supuși greșelii, li s-a pus în mână o forță distructivă, mult mai distructivă decât puterea tuturor tiranilor istoriei la un loc. Prin comparație, Prometeu n-a avut decât o luminiță palidă, pâlpâitoare. Mulți oameni de știință au susținut că descoperirea lui Oppenheimer a marcat o eră nouă a istoriei geologice. Radiațiile emise în urma testului Trinity au generat un strat care poate fi considerat punctul de pornire al Antropocenului. Începând cu data de 16 iulie 1945, impactul umanității, urma lăsată de noi, a devenit măsurabil pe toată suprafața planetei, pe toate solurile, pe toate pietrele și pe toate metalele. Omenirea, ca un organism întreg, a început să aibă un impact asupra Pământului comparabil cu fenomenele geologice majore. Acum devenise posibil ca un singur om sî distrugă toată viața printr-o singură decizie – aceea de a detona o bombă nucleară. Simultan, celelalte activități umane au dobândit proporții atât de vaste, încât perioada de după al Doilea Război Mondial a fost supranumită „Marea Accelerare”. În acest răstimp, efectul intervenției umane asupra planetei s-a amplificat exponențial; biodiversitatea s-a îndreptat exact în direcția opusă.” (ANDRI SNÆR MAGNASON – Despre timp și apă , traducerea: Irina Dubsky)
The Blue Shelf 