CONSIMȚĂMÂNTUL

Cartea despre care povestesc acum nu este unul dintre acele volume despre care scrii pur și simplu cronici, recenzii, impresii de lectură. Cartea scrisă de Vanessa Springora, „CONSIMȚĂMÂNTUL”, volum apărut la editura Polirom în traducerea Alexandrei Cozmolici, este o carte care te șochează, te revoltă, te face să te gândești că, poate, în jurul tău se întâmplă astfel de povești, fără ca nimeni să afle vreodată despre ele. Sau, eventual, află 30 de ani mai târziu. După ce ai citit cartea, primul lucru pe care îl faci este să „răsfoiești” Internetul și să afli mai multe despre povestea asta care a dat naștere la multe dezbateri pro și contra în Franța.

Personal, nu prea înțeleg de ce au existat dezbateri pro și contra. Pentru mine, lucrurile sunt clare. Vorbim despre pedofilie, în cazul poveștii de viață a Vanessei Springora (ea fiind victima, și nu complicele așa cum au îndrăznit mulți să o numească, într-o relație cu un scriitor cu 37 de ani mai mare decât ea, autoarea având la vremea „relației” 13 ani), și despre ceea ce eu cred (judecând după definițiile legale) de pornografie infantilă, expusă în paginile romanelor unui scriitor adulat zeci de ani, adică G.M. cum e numit în carte, mai exact faimosul Gabriel Matzneff.



Nu prea am îndoieli că volumul scris de Vanessa Springora este real. Am urmărit multe interviuri ale domnului Matzneff, am căutat chiar să ajung să citesc măcar o parte din eseul său (carte!?) „Les moins de 16 ans” (Cei/cele sub 16 ani), l-am privit pe autor în interviuri televizate. Mi-am format părerea. Am înțeles despre ce este vorba. Personajul este, din punctul meu de vedere, de o josnicie crasă. Minte cum respiră, iar afirmațiile lui sunt un munte de frustrare și falsitate, pe care le poate afișa un om care a trăit toată viața lui la adăpostul literaturii, folosindu-se de ea, sub pretextul libertății de exprimare. Cum spunea o scriitoare de origine canadiană, Denise Bombardier: ”Domnule Matzneff, nu puteți folosi literatura drept alibi pentru faptele dumneavoastră!”.

Ca să înțelegem mai bine despre ce vorbesc, ne întoarcem în anii 60-70, Franța. O perioadă a marilor libertăți. Vremuri în care, în numele libertății sexuale, totul era permis. Iar motto-ul era: ”E interzis să interzici”. Judecând după urmările acestui curent culturalo-social, pedofilia nu era ceva de care societatea ar fi trebuit să se teamă cu toate că, în literatura vremii, existau scrieri care relatau detaliat raporturi sexuale cu minori de în jur de 10 ani din, de exemplu, Manila, Filipine. Știu că este șocant, groaznic de revoltător. Au existat voci care au susținut că, până la urmă, nu putem confunda literatura cu moravurile greșite ale vremii. Mă îndoiesc că ne putem ascunde sub umbrela literară doar pentru a satisface porniri bolnave (oribile), porniri explicate riguros în petiții care luptau – pentru ce altceva justificabil în societate – dacă nu pentru libertate. Există totuși limite ale libertății. Nu putem susține prin semnătură un derapaj uman, știind totuși că oamenii nu sunt perfecți, ca atare, putem lua atitudine în fața derapajelor care rănesc alți oameni, nu?



Ei bine, o astfel de petiție (de fapt, nu doar una) s-a întâmplat în glorioșii ani 60-70, un fel de apologie a pedofiliei (îmi este groază doar scriind aceste cuvinte), o apologie semnată, rușinos, de mari nume ale literaturii: Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Louis Aragon, André Glucksmann, Gilles Deleuze, Roland Barthes, Francis Ponge, Guy Hocquenghem. Sigur că au existat justificări personale, idei secundare explicate în lungi eseuri, în care respectivii s-au chinuit să justifice, prin prisma libertăților individului, aderarea la o astfel de apologie. Nu-mi dau seama care este limita decentă, unde un cititor din zilele noastre poate accepta și înțelege acele vremuri. Și, până la urmă, cum să înțelegi relația dintre o copilă de 13-14 ani și un domn de 50?

Autoarea Vanessa Springora nu este o domnișoară care s-a trezit peste noapte că are traume din adolescență. Dimpotrivă. Este un om extrem de apreciat editorial, decent, care și-a văzut de viață și care, pe când era copilă, a trăit și crescut într-un mediu literar care nu era perfect. Oamenii închideau ochii în fața ”iubirilor” interzise. Condamnabil, desigur. Și mai condamnabil pentru familie, cea care a tăcut mâlc. Un tată dispărut printre femei, agresiv și detestabil, și o mamă căreia i-a fost, probabil, teamă să nu fie ștearsă de pe harta editurilor. Și o copilă, Vanessa Springora, care s-a trezit azvârlită într-un fel de mixer care te învață amestecat ce e iubirea, dar, în realitate, te învață doar ce e abuzul (despre care afli mult mai târziu, când e prea târziu și nimeni nu te mai crede).

Există un capitol în volum în care apare Emil Cioran. Care (așa înțeleg din documentare) era amic al domnului Gabriel Matzneff. Nu știu cum să interpretez scena din carte. Vă las pe voi să judecați. Sau habar nu am cine ar trebui să judece corect (și cum) acea scenă. Admit că sunt lucruri care, uneori, ne depășesc ca adevăr. Habar nu avem cum să le luăm.

Las mai jos un fragment din carte, așa dur cum este, în speranța că, poate, dacă vreodată măcar intuiți (chiar dacă veți fi numiți paranoici) un astfel de abuz, faceți orice pentru a fi denunțat actul. Să știți că România, și la capitolul ăsta, e ”campioană”. La mămici adolescente. Și citiți cartea asta! Te învață multe despre inocența cu care o copilă crede că este fericită. Când, în fapt, ceea ce i se întâmplă nu are nimic de-a face cu fericirea. Nici cu iubirea.


”Nu doar că G. nu se ferește deloc să reproducă în romanele lui scrisorile cuceririlor sale, dar mai și seamănă curios de mult între ele. Stilul, exaltarea, chiar și vocabularul lor par să constituie toate un singur corpus întinzându-se pe ani întregi, în care pare că răsună vocea îndepărtată a unei fete tinere ideale, alcătuite din toate celelalte. Fiecare mărturisește o dragoste la fel de înălțătoare precum cea dintre Héloïse și Abelard, la fel de senzuală precum cea dintre vicontele de Valmont și doamna de Tourvel. Într-atât încât ar părea că citim proza naivă și desuetă a îndrăgostitelor din alt secol. Nu sunt cuvintele puștoaicelor din vremea noastră, sunt termenii universali și atemporali ai literaturii epistolare de dragoste. G. ni-i șoptește discret, ni-i inculcă în propria noastră limbă. Ne deposedează de propriile cuvinte. (…) La paisprezece ani, n-ar trebui să fii așteptată la ieșirea de la ore de un bărbat de cincizeci de ani, n-ar trebui să locuiești cu el la hotel, nici să ajungi în patul lui, cu ***** lui în gură pe post de gustare de după-amiază. Sunt conștientă de toate lucrurile astea, cu toate că am paisprezece ani, nu sunt cu totul lipsită de bun-simț. Din anormalitatea asta mi-am construit oarecum noua identitate. Pe de altă parte, când nimeni nu e surprins de situația mea, intuiesc totuși că oamenii din jur au o problemă. Și când, mai târziu, tot felul de terapeuți se vor căzni să-mi explice că am fost victima unui prădător sexual, o să mi se pară că nici asta nu e ”calea de mijloc”. Că nu e chiar dreaptă.” (Vanessa Springora – Consimțământul, editura Polirom, traducere: Alexandra Cozmolici)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s